As vrea sa stiu care e infirmierul care i-a dat domnului Y o djembé si ce crede despre asta acum, dupa 8 ore de la decizia fatala...

Cand era mai tanara, mai slaba, mai frumoasa si fara tratament o luau unul si altul si ii dadeau in schimb cate un inel de plastic, un sirag de margele ieftine, bratari colorate si alte bijuuri de doi bani. Ea se bucura si le punea pe toate pe ea, ca pe niste trofee. Acum, cand e mai batrana, mai grasa si stigmatizata de anii de tratament a exclamat uimita si incantata ceva atat de poetic incat merita tinut minte: "et tout ça d'un seul homme? c'est beau l'amour....".
Si cand a vazut-o pe J, femeie frumoasa la vreo 55 de ani, s-a lipit de perete ca traznita si cu un ras sincer si puternic, rasul ei de se aude la doua etaje distanta: "voilà la vieillle Blanche-Neige!"

Si noi, nevrozatii, cand ii vedem spunem cu un aer de falsa empatie "vai ce nebuni sunt astia, aici nu e locul meu".

Congresul Encéphale de la Paris ar fi trebui sa se numeasca Targul Encéphale.
Ca laboratoarele farmaceutice au pus mana pe manifestarile stiintifice, asta e clar pentru toata lumea. Dar, bai nene, chiar in halul asta???? Multe standuri ale diverselor firme: Lilly, BMC, Janssen etc. Fiecare facea o mica scamatorie in incercarea de a atrage clientii veniti din cele patru colturi ale Frantei (cica congres international dar totul a fost in franceza, cel mai nefrancez dintre oaspeti a fost un canadian). Pierre-Fabre facea cani cu chipul clientului. Am vrut sa ne facem si noi, in genul "amintire de la bai" dar era coada asa de mare ca am renuntat. Lilly facea sucuri naturale de fructe si jocuri interactive cu castiguri substantiale constand in agende, pixe si rame foto. Daca la agende te mai puteai duce la sucuri era o imbulzeala teribila. Janssen dadea carnetele si somon fumée si intr-o zi au dat sorbet de trandafir. Parca ei erau care dadeau branzeturi si vin, nu mai stiu dar in orice caz prin zona pe la ei putea de traznea a camembert. Oricum, fiecare laborator dadea ceva mancarica in fiecare pauza insa, sincer vorbind, noroc cu romancuta de lucra la BMC ca altfel am fi ramas cam nemancati. Coada mare peste tot si cand se mai aerisea incepeau conferintele. Multa hartie s-a sacrificat pentru reclama, si inca din aia de cea mai buna calitate. Nenea care facea joculetul la Lilly ai fi putut jura ca e de la teleshopping: gesticula si vorbea cu un elan despre chelcoshozul lui acolo ca mai ca iti venea sa scoti banul si sa platesti. Ca stiinta, daca imi rezervam trei zile sa stau de dimineata pana seara me medline as fi iesit mai castigata cu banii. Au fost 2-3 conferinte foarte interesante, e adevarat, si cateva marturii despre experienta practica a unor psihi insa nu merita sa dai o carca de bani doar pentru asta. Mai bine astepti publicarea articolului. "Carca de bani" daca esti intern si laboratoarele nu vor sa te duca ele la congres, cu hotelul si tot felul de serate speciale organizete...E adevarat ca nici eu nu am scos din buzunar, spitalul imi asigura un fond de formare in fiecare an. Insa asta a insemnat sa stam intr-o camaruta mica, fara soirée, fara room-service si alte binefaceri ale farmaceuticii. Pardon, ale civilizatiei am vrut sa zic. Dar cand ma gandesc ca in tarisoara mi s-ar fi asigurat numai niste suturi in popou daca as fi pus problema in felul asta sigur ca perspectiva se shimba. Insa vorba lui Vlad, tanjirea e modul nostru de a fi.

In alta ordine de idei, in ultima zi am cunoscut niste romanasi cu care am luat cina la restaurantul Doina din Paris, la doi pasi de Tour Eiffel, dupe cum chiar ei spun in cartea de vizita. Ca om care mai are de la sarbatori o punga de sarmale in congelator si un kil de fasole alba in pivnita, nu prea ma tenta sa mananc romaneste in seara aia dar, deh. Pofta mea de tiramisu nu a induplecat pe nimeni. Asadar ne dam noi randevu la restaurantul Doina, la doi pasi de Tour Eiffel, pe aceeasi strada pe care se afla Ambasada Romaniei.
Ajungem si vedem o chestie mica si imbulzita, cu perdelute la geam si cu mese una langa alta, una langa alta, vreo 15 in total. Fetele de masa cred ca au vazut tracand multi clienti, nu prea sclipeau ca in reclama la Dero. Pe pereti aveau lambriuri de lemn, farfurii romanesti luate din Piata Obor, stergare, icoane, mici rafturi pe care erau puse sticlute de palinca din alea din lemn sculptat, mici micute figurine imbracate in costume nationale, imagini sepia cu Bucurestiul de odinioara si ceva decoratiuni de la Craciun. Un amalgam acoperit din abundenta cu praf. Booooon....
Vine si vremea sa mancam, destul de rapid serviciul, n-am ce zice. Patronul a luat personal comanda ceea ce nu era dificil avand in vedere ca in total erau in acel restaurant trei lucratori: patronul, aciuat pe acolo de pe vremea comunismului si mult mult prea curios, nevasta de patron aka Livia si ospatarul Petrica. Patronul asta nu contenea sa puna tot felul de intrebari cu o rapiditate fenomenala in incercarea de a afla, inainte de a comanda antreul, de unde suntem, ce facem si incotro ne indreptam, Dumnezeu sa-l odihneasca pe Gauguin. Isi lauda mancarurile, facute probabil de nevasta Livia.
Si ca tot vorbim, nevasta Livia merita un pic de atentie: o tanti cu un par rosu-visina putreda si un botic la fel, camesuta cu danteluta, fustoaca de mamaie si maniere "elegante", adica te intreba daca terminasei dupe ce ti-a bagat deja degetele in farfurie. Si lauda, la randul ei, bucatele. Cred ca era cam oprimata saraca fiindca l-am surprins de cateva ori pe patron ca se mustruluia la ea destul de urat. Dar deh.....dracena mea e o fata inteligenta.
Acum, ce sa va zic. Rau nu a fost doar ca in niciun caz nu a fost foarte bun. Telemeaua era inlocuita de ceva care aducea vag cu telemeaua romaneasca, papanasii nu contineau branza de vaci ci doar apa cu faina, in ciorba de perisoare am auzit ca au pus usturoi si alte asemenea inadvertente. Vorba bunica-mii: daca eu as face asa mancare mi-ar fi rusine sa o dau la musafiri dapai sa mai si cer bani pe ea. Dar iarasi ajungem la vesnica chestiune-depinde cum a mancat fiecare la mama lui acasa.
Insa cea mai interesanta experienta a fost de departe accesul la toaleta. Ca sa ajungi la toaleta trebuie sa treci printr-un hol destul de ingust care face oficiu de bucatarie. Am vazut acolo toate maruntaiele restaurantului Doina: cani, canute, pahare, farfurii, rafturi mascate de perdelute, chiuveta de fonta emailata, blatul de lucru plin cu tocatoare si tot felul de resturi, carpite, stergare, cutii cu ingredinete (m-am uitat dupa bidonul cu varza dar nu l-am reperat), spatule si tigai din cele mai vechi timpuri. Toate una peste alta, Doamne-fereste de un cutremur ca nu o sa mai gaseasca Petrica niciodata borcanelul cu ardei iuti. Apoi trebuie sa cobori o scara in spirala atat de abrupta incat nu iti vezi varful picioarelor. Pastrand in acelasi timp o pozitie de cap plecat fiindca altfel risti sa iei tavanul in cap si varul scorojit aferent. La toaleta, hartia igienica trona pe cosul de gunoi si la chiuveta, plina ochi de calcar, nu era sapun ci doar un recipient stors pana la ultima picatura. Cel mai stors tub cu sapun lichid pe care l-am vazut vreodata. Nema prosop/servetele and stuff. Un sul de hartie igienica in schimb te scotea din impas. Inutil sa mentionez ca nu aveai agatatoare pe usa de la WC ca sa iti pui geanta, trebuia sa o tii in echilibru in timp ce faceai pipi.
Toata distractia asta m-a costat ca si sum as fi fost la un restaurant misto. Nu lux, e adevarat, dar oricum. Si cireasa de pe tort: am ascultat doua ore EtnoTV. Ca de vazut cam greu la televizorul Sport agatat deasupra "receptiei" de la intrare.

Dar ca sa inchei frumos, pot spune ca la Paris sunt multe doamne si toate in pantofi. De azi inainte nu o sa mai pun cizme in picioare, am zis!