M-am intors cu un gust amar de la Paris. Nu numai fiindca ma asteptam la mai multa stiinta, o sa va povestesc anecdote de la congres alta data. Am intalnit niste romani, veniti si ei la congres. Si erau, cativa dintre ei, foarte tristi. Da' rau de tot. Un fel de mi-e ciuda ca voua va e mai usor dar nici nu sunt satisfacuta de ce am acum dar parca tot eu stiu mai bine dar hai ca daca dau ochiii peste cap poate am mai multa credibilitate. Si vin acasa, stau 4 ore sa se incalzeasca pe aici, si fac eroarea sa imi dau cu parerea intr-o chestiune care ma priveste si intr-un loc special creat pentru "confrati" si ma aleg cu niste suturi urate de tot. Si iar a venit amareala in gura cand ma gandesc ca asta de dadea suturile o sa fie un soi de sef sau ma rog, o sa se ajunga. Si imi vine asa, iara, desi e nediplomat si egoist, sa fac apologia venirii pe-aici pentru cativa oameni numai pentru ca mi-e dor de ce imi placea acasa dar in acelasi timp asa ma lipsesc de unele lucruri si asa as suferi sa le retraiesc incat ma simt disociata. Si asa de urat e ca sefii aia mari au gasit o modalitate murdara sa isi ascunda imbecilitatea, adica au gasit tapi ispasitori si asa mi-e o scarba profunda de boul de Nicolaescu, il si vad cum se bucura de fiecare stire preluata de cacatii de jurnalisti si e chiar periculos sa mai ramai in tara in timpurile astea. Daca o sa incep sa ma simt si bizar ar fi bine sa ma gandesc la Abilify ca la o alternativa posibila. Care Abilify face de o vreme o politica de marketing de iti vine abilifaiu pe buze fara sa te gandesti, ca mai sus...
Ce sa una, viata e un sir de alegeri. Si in seara asta imi pare inca o data bine ca sunt aici si ca am niste albume frumoase si romantioase si idealizate cu tarisoara.
Si ca nu sustin si eu, ca un confrate, pe unu' care nu incape pe usa din cauza orgoliului dar care ar intra cu usurinta intr-un alt orificiu, mult mai mic.....

Mie imi place de Tudor Chirila, de cate ori ascult ceva cantat de el sau auz vreo veste referitoare la el ma gandesc cat era de plin de personaj cu jambierele alea galbene. Cred sincer ca e un tip foarte talentat, un adevarat artist, cu toate bunele si relele pe care le implica aceasta stare.
Da' nu vreau sa aiba blog, parca devine dintr-odata prea "aproape". Am nimerit din intamplare peste blogul lui si asa m-a intristat treaba asta! N-am citit niciun post, am trecut cu vederea repede si am inchis pagina. Si nu o sa il citesc niciodata decat daca o sa scrie "romane".
Fiecare cu nevroza lui.....

Am luat si eu leapsa asta. La o aruncatura de brat se gaseste cea mai apropiata carte care se afla acolo din motive practice: am de facut un dosar si trebuie sa il blindez bine cu docomentatie ca altfel mi se sparg niste oale in cap...

Asadar, deschid la intamplare "Manuel de psychiatrie"- Henri Ey, P. Bernard, Ch. Brisset, Ed. Masson, Paris, 6-ème. Pag. 357, capitolul Névrose obsessionnelle, al cincilea paragraf:

"L'attachement collectionniste aux objets se marque par la tendence à l'accumullation: collections, marottes, qui peuvent etre utilisées dans les carières (accumullations de titres ou de grades, classements) ou aboutir à des petites "manies" pittoresques. Cette relation spéciale avec les choses donne aussi le gout pour l'ordre et la symétrie, les rangements, la perfection du détail (dans le dessin ou la rédaction; par exemple), la manipulation indéfinie des objets. Mais surtour elle confère à l'argent une valeur symbolique qui se retrouve toujours: l'argent permet à la fois l'accumulation, la réassurance, l'autorité. Il peut etre perdu. Il représente ce qu'il y a de beau et qu'on pourrait acquérir. Le trait d'avarice est donc fréquent, mais le jeu de la formation réactionnelle intervient pour mélanger souvent les traits d'avarice à ceux de la prodigalité: tel sujet qui mesure chichement à sa femme l'argent du ménage donnera généreusement à la quete de son curé ou bien se ruinera pour satisfaire sa passion de collectionneur.
L'angoisse devant la séparation peut se marquer dans l'avarice, la crainte de perdre un objet ou bien dans la peur des départs, la crainte des décisions, d'une nouvelle vie, d'un changement quelconque (conservatisme, sectarisme)."


Dau leapsa cui o vrea.

Demult, foarte demult, in mahalaua Calicilor traia un anume Tanase Picior-de-lemn. Isi tara ciotul lasand scrisuri misterioase in colbul galben de pe podul unde isi ducea zilele. Traia, asa se spunea, din mila oamenilor. Ca mai toti cei din mahalaua asta uitata de stapanire. Numai ca Tanase avea ceva aparte, ceva care te imbia sa privesti multa vreme in urma lui. Sa fi fost o sclipire in ochi, sa fi fost vreo cuta de pe chipul lui ars de soare, nu se stia exact. Ceilalati calici nu prea il aveau la inima, nu pierdeau nicio ocazie sa il incurce in traiul lui molcom. Ba il acuzau ca fura, ba ca face facaturi si alte netrebnicii.
Popa din mahala, Costache Puricur, nici nu voia sa auda de el, dapai sa il mai si primeasca in biserica lui. Spunea la toata lumea ca face lucruri necurate cu fie-sa, Distinctia.
Aaa, fie-sa....Distinctia. O copila de paisprezece ani, alba ca un crin si cu parul galben numai inele. O furmusete de fata, toti calicii salivau in urma ei si priveau cu obida spre Tanase Picior-de-lemn cum se sprijinea de bratul delicat si subtirel al Distinctiei. In mintile lor, imaginea lui Tudose peste trupul firav al fetei ii facea sa il urasca de moarte. Dar nu de indignare, cum am gandi. De invidie, mai degraba. Caci nu exista barbat care sa o fi vazut si sa nu o doreasca langa el. Popa Costache de ce credeti ca il pizmuia pe bietul Tanase in halul ala? Numai ca toti stiau ca Distinctia are mintile pierdute, cum le avea ma-sa. Nu o vedeau ei adesea umbland teleleu pe maidan, vorbind singura si razand numai ea stie de ce? Nu o vedeau cum se suie noaptea pe coperisul bordeiului si se stramba la stele pana venea tat-su sa o ia in casa. Si odata ce se inchidea usa, se auzeau tipete si vaiete si bufnituri de iti era mai mare frica sa treci pe acolo. Toti cainii se puneau atunci pe un urlat si calicii se inchinau si scuipau in san blestemandu-l pe Tanase.
Intr-o seara, cum treceau ei peste Podul Calicilor, Tanase lasand in colb semnele-i misterioase si Distinctia amprenta duioasa a talpilor ei, ii vazu un tanar grec, proaspat intors de prin strainataturi si venit in mahala de dorul halaiduielilor. Ce o fi fost in sufletul lui greu de zis. Lumina vanata a apusului se stransese toata in parul Distinctiei, vanticelul caldut ii lipea de trup rochia subtire de vara, petecita si roasa. Grecul se opri ca sagetat si cand da sa spuna ceva din gat nu ii iesira dect niste uruieli de neinteles. Distinctia intoarse mirata ochii ei mari spre tanarul bine imbracat, prea bine imbracat, ajuns nu se stie cum prin mahalaua ei si printre cetele de chiori, muti, surzi, schiopi, alienati care se stransesera in jurul grecului ca in jurul unui izvor tamaduitor s-a auzit vocea clara si mica a fetei cerand de pomana. Grecul se sui repede in caleasca si pleca, lasand in urma lui un val de colb de nu se mai vedea chior cu chior. A doua zi, la usa lui Tanase Picior-de-lemn se opri o caleasca pe care multi calici isi amintisera ca o mai vazusera cu o seara inainte. Din ea cobori Grecul. Frumos, inalt si ferchezuit. I-o ceru pe Distinctia lui Tanase zicand ca vrea sa o faca doamna, sa o imbrace in matasuri si borangic si sa o impodobeasca cu paftale cu rubine si safire. Aduse schiopului bucate alese si vin sangeriu, de pe mosiile lui. Tanase se cam codi la inceput, greu ii era sa se desparta de fie-sa insa dupa vreo patru ulcele cu vin tare si dulce si o oala plina cu carnuri cu mirodenii nu mai stiu de el, pica intr-un somn adanc din care nu se mai trezi niciodata. Distinctia a fost mai usor de induplecat decat Tanase, ba chiar radea firav cu toata fiinta zicand grecului ca il astepta si ca ea stia ca el va veni sa o scoata din mahala. Grecul, beat de pasiune, nu lua in seama toate turuielile Distinctiei si o sui in caleasca unde o avu intaia oara. O duse intr-o casa unde o fereca si puse straja la poarta. Distinctia primi haine scumpe si papuci cu pietre pretioase. Primi mancaruri alese, dulceturi fine si bauturi de toate felurile. Grecul fu multumit caci desi delicata ca o fecioara, Distinctia se arata priceputa in arta amorului ca o femeie necinstita. N-a luat-o cu cununie, Grecul nu voia sa faca din ea altceva decat era. In lungile nopti de dragoste, cand stateau goi in cerdac si mancau smochine, el radea amuzat de fanteziile Disitinctiei, de vorbele ei care pareau, ce-i drept, fara noima cateodata si se bucura de pielea ei fina, lunecoasa, de sanii rotunzi si de buricul mic cu fundul pierdut in pantec. Nici schimbarile ei de fire nu il ingrijorau, zicea ca sunt mofturi femeiesti. Cand Distinctia se suia pe acoperis ca sa rada la stele Grecul o insotea si ii spunea si el povesti din cartile lui.
Au trecut astfel multe luni, poate chiar ani, e greu de spus fiindca e mult timp de atunci. Grecului incepu, incet incet, sa ii scada pasiunea si cand Distinctia ramase grea si starile ei de nervi devenira tot mai dese si mai aprige o dadu in strada si uita de ea pentru totdeauna. Distincita, ajunsa iar in colb si cu un plod in brate, se intoarse in mahalaua ei, la Calici. Numai ca nimeni nu o mai voia inapoi acolo si Atina surda ii spuse sa se duca mai degraba prin Dudesti, acolo e loc pentru femeile ca ea.
La umbra unei cruci mari de piatra, Distinctia isi scoase sanul alb sa-si hraneasca plodul care urla din rarunchi. Femeile de aici au luat-o si au dus-o intr-o casa dintre acelea de le merge numele. Si Distinctia facea, astfel, ce stia ea sa faca mai bine. De copil, o fetita blonda si durdulie, se ocupau mai mult celelalte femei. Se cruceau cand vedeau ce neindemanatica si seaca era Distinctia cu ea, ca si cum n-ar fi existat. Ziceau pe infundate (ca Distinctia aduncea multi bani Doamnei) "alege-s-ar praful de ea, si o catea e mama mai buna". Dar Distinctiei nu ii pasa, ea isi multumea musterii si devenise celebra pentru indemanarea ei. Toti talharii, toti raufacatorii, toti actorasii si studentii veneau sa o incerce si ii raspandeau numele ca pe al unei tamaduitoare. Se spunea chiar ca poate vindeca neputinta. O data veni un frantuz scapatat cine stie cum prin partile alea. La un timp Distinctiei ii aparura niste bube mari si Doamna o dadu afara, nu mai era de folosinta.
Despre ea nu se mai stie nimic. Se spune ca s-a retras tot in mahalaua ei, a Calicilor, unde erau pe vremuri ciumatii. Numai ca ea nu era ciumata si n-au primit-o in randurile lor. Si apoi, Voda a ras de pe fata pamantului aceasta mahala si a alungat calicii. Altii spun ca au vazut-o cum mergea ca nebuna pe drum si radea si spunea la toata lumea ca ea a fost femeia grecului de e Domn si copiii radeau de ea si se faceau ca o impodobesc cu matasuri cand ii puneau in cap colb galben si iedera. Muri la un colt de strada, cu gura strambata si nasul prabusit in adancurile craniului. O strada mica, fara nume, neimportanta si pe care Voda nu a cuprins-o in planul lui de urbanism.
Fie-sa, in schimb, botezata de femei Pena, ajunsese de copila poama buna. Dar cu fie-sa e alta poveste...

Initial ce urmeaza scrisesem ca un comentariu dar e cam mult si obositor de citit la comentarii asa ca o sa il public ca post.
Si simt nevoia sa pun un discalimer pentru ca suntem intotdeauna sensibili cand vine vorba de progenitura, e firesc: NU, nu am pretentia sa dau directive sau sfaturi, nu judec pe nimeni, nu acuz pe nimeni.
Sunt aproape in totalitate de acord cu opiniile lui Dolto, altfel nu as mai fi impartasit ce citesc eu in momentul asta.
Nu am inca copii dar, ca femeie, ma pregatesc inconstient si constient inca de cand eram mica. Toate fetele cred ca ma inteleg :-).
Pe mine mama si tata nu m-au crescut dupa principiile lui Dolto, despre care nu stiu daca au auzit sau nu.
Abia de catva timp am reusit sa ma impac cu ei (simbolic, ca suparati nu am fost niciodata), cu gandul ca au facut greseli, ca au facut in plus sau in minus. Si asta pentru stiu ca ce au facut au crezut ca fac bine. Insa mai ales impacarea simbolica a avut loc fiindca nu pretind niciunul dintre ei ca au facut tot posibilul, ca ei nu au gresit, ca tot ce au facut au facut numai pentru mine. Nu pretind sa ii inteleg, defapt nu prea imi cer nimic si asta m-a facut sa ii "iert" fara sa ii idealizez nicio clipa.
Nu exista parinte perfect, nici eu nu o sa fiu cea mai buna mama pentru simplul motiv ca uneori teama mea va fi mai mare decat dorinta de a ii vedea autonomi. E egoist, stiu. Dar cel putin sper sa reusesc sa fiu echitabila de cele mai multe ori.
De dragul tuturor acestor argumente imi permit sa scriu cateva dintre opiniile doamnei Dolto. Si, desigur, de dragul copiilor nascuti sau nenascuti.



Nu ca stie ce e bine sau rau voia sa spuna doamna Dolto ci ca el se naste cu capacitatea de a trai la modul absolut si parintii trebuie sa il invete ce inseamna relativul. Pentru bebe, mama e buna cand e langa el si rea cand pleaca la cumparaturi. In sensul asta vede in alb si negru.
Ce inseamna sa il inveti pe un copil ce e bine si ce e rau? Cine are garantia ca stie ce e bine si ce e rau? Probabil ca parintii pot sa isi invete copiii doar ce e periculos pentru ei, ce poate sa ii raneasca, ce inseamna responsabilitatea. Este tentant, foarte tentant de a spune "asta e rau, asta e bine". Pentru un parinte va fi intotdeauna rea gelozia intre frati sau cand arunca cu obiecte insa un copil nu trebuie culpabilizat fiindca are reactii si emotii negative, ele sunt omenesti, le avem si noi adultii. Cu cat se va simti mai vinovat din cauza asta cu cat va gasi moduri mai agresive (auto sau hetero) de a defula.
Dolto incita parintii sa vorbeasca cu copiii lor inca de la varsta de cateva zile, este singura diferenta intre un pui de om si un pui de animal: limbajul. Si nu o comunicare moralizatoare: esti rau daca faci aia esti bun daca faci aialalta ci o comunicare cu scopuri explicative: in fiecare moment petrecut impreuna copilul trebuie sa primeasca raspunsurile pe care le cauta instinctiv. Si copilul nu cauta sa stie daca ce face e pacat sau nu, daca e moral sau nu. Cauta sa isi explice lumea din jur, sa isi inteleaga reactiile.
Dolto isi dadea seama cat de greu este de acceptat acest mod de a gandi si asta pentru simplul fapt ca parintii, aproape in totalitate, vor sa faca ce e mai bun pentru copilul lor si angoasa de a creste un copil "rau" sau needucat precum si sentimentul de culpabilitate cu care se asociaza, ii face sa fie foarte reticenti in a-si insusi aceste mici-mari "trucuri" psihanalitice. Lumea o lua la misto ca vorbea cu bebelusii insa baiatul ei, la trei ani, lua singur metroul sa se duca la gradinita. Imi imaginez cat de oripilate or fi fost mamele care auzeau asta si le inteleg, si eu as muri de frica sa stiu ca la trei ani e bebele singur in metrou insa uitam ceva: nu i-a dat drumul pe usa si l-a trimis dintr-odata la gradi singur. Toate asta au venit in urma unui travaliu de "autonomizare" care vine din multa dragoste si mai ales mult respect pentru ceea ce inseamna un barbat sau o femeie in devenire. A reusit sa treaca peste teama ei, absolut freasca si pe care si-o recunoaste, de mama si a privit mai incolo, la adultul care nu e legat prin tot felul de sfori afective si dependente daunatoare si in felul asta e capabil la randul lui sa creasca oameni responsabili, autonomi, tandri.
Spunea, a propos de angoasa parentala, ca face parte din deliciul de a fi mama sau tata. Cine nu e ingrijorat in limite fiziologice si fara sa impiedice autonomia si libertatea de expresie a copilului nu cred ca are constiinta deplina a statutului sau de parinte.
Un mic citat din una dintre lucrarile ei:
"Suportam greu sa ne vedem copiii cum sufera, sa ii vedem riscand si cel mai mic rau. Am vrea sa se poarte ca si cum ar avea deja experienta [...]. Am vrea ca copiii sa fie mereu satisfacuti de traiul pe care l-am oferit si de modul viata pe care il au acasa, in sanul familiei. De indata ce exprima o suferinta, printr-unul din modalitatile la care au acces, in functie de varsta, plansete, tipete, gesturi, si noi nu stim cum sa il ajutam, conchidem ca sunt "rai". Aceste comportamente pe care nu le intelegem si nu ni le putem explica, pretindem din partea lor sa le camufleze. Copilului nu ii este foame, ar trebui sa se poarte ca si cum i-ar fi. Nu ii este somn, ar trebui sa faca ca si cum i-ar fi. Trebuie sa isi evcueze vezica si intestinele, de dragul "educatiei" cu mult inainte de a avea un sistem nervos functional. Ii impunem "bune obiceiuri" care nu sunt defapt decat niste violente impotriva liberatii lui, obiceiuri fara niciun interes moral cu atat mai mult cu cat copilul si le insuseste doar ca sa nu sufere represaliile adultilor in cazul in care nu ar fi compliant. Unele lucruri "nu il privesc ca e prea mic" dar altele ar trebui sa il intereseze. Ii spunem ca minciuna e un lucru teribil dar noi il mintim si il obligam sa ne minta ca sa ne faca placere prin tacerile lui, politeturile impuse si toate astea cu mult inainte de a atinge singur varsta dezvoltarii simtului social. Ii spunem ca e teribil sa furi dar ii impunem sa isi insuseasca felul nostru de a vorbi, de a gandi, de a actiona, fara a ii lasa libertatea de a se dezvolta dupa propria personalitate, dupa propriile aptitudini.[...] Ar trebui sa ne impartaseasca toate grijile lui cand noi ii spunem ca ale noastre nu il privesc desi aproape intotdeauna ar intelege (n.tr. are un punct de vedere foarte interesant despre inteligenta spontana a copilului).[...] Copilul nu se naste nici bun nici rau ci cu nevoia de a trai pe toate planurile: instinctual, afectiv, psihic si cu aspiratia, din toata fiinta lui, catre absolut."
Este doar o fraza dintr-o opera intreaga, nu cuprinde nici pe deaprte tot, nici nu sintetizeaza complet. Plus ca am tradus eu deci luati in considerare si acest aspect. Nu trebuie nicidecum inteles, cum poate am fi tentati, ca trebuie sa il lasi pe copil sa faca ce vrea "ca sa nu ii strici personalitatea", asa cum de multe ori a fost acuzata Dolto.E o interpretare simplista si cu radacini adanci in tocmai acea angoasa parentala despre care vorbeam mai sus. Nici nu a pretins ca detine adevarul absolut, doar s-a servit de experienta ei de psihanalist si de dorinta ei de mama de a creste oameni independenti si cat mai functionali pe toate planurile. E o maniera de a privi educatia copiilor si desigur ca ea, si multi alti psihi si parinti, o considera corecta si echitabila. Altfel nu ar mai fi promovat-o, normal.

Pentru copiii mici lumea se imparte in rau si bun, lucrurile in urate sau frumoase. Monsieur Bruno Bettelheim, in Psychanalyse des contes de fée, incearca sa ne convinga sa nu renuntam sa le spunem povesti, oricat de fanteziste par ele adultului rational care stie ca Pamantul e tinut de gravitatie pe orbita si nu de un mare dragon care inghite din cand in cand Luna. Fiindca invata, in felul asta, ca aparentele pot insela si sistemul lui simbolic de a gandi se dezvolta armonios. Chiar daca un pestisor e mic si amarat asta nu inseamna ca nu poate indeplini trei dorinte extraordinare. Chiar daca un cal e rapciugos si vai de capul lui poate fi, in mimente de rastriste, un prieten de nadejde si chiar un salvator. Sigur ca toate lucrurile astea se intampla in capsorul lui la nivel inconstient dar, hei, nu asta face toata frumusetea si misterul vietii?
Doamna Françoise Dolto, pe de alta parte, si-a petrecut toata viata incercand sa conviinga parintii sa le vorbeasca adevarat copiilor. Fara minciuni in chestiunile care il privesc, fara inventii in viata lui de om in devenire. Daca la o privire superficiala ai crede ca sunt in contradictie ei alcatuiesc defapt un soi de ideal parental: simbolicul pentru lucrurile greu de inteles de catre un copil mic, cum ar fi gravitatia sau complexul oedipian si adevarul despre lucrurile de zi cu zi. Ce m-a frapat, recunosc, este felul in care doamna Dolto ne propunem sa acceptam si chiar sa incurajam exprimarea sentimentelor negative pe care le au copiii. Imi imaginez cat ar fi de greu de acceptat pentru multe, foarte multe dintre familiile traditionale, ca plodul sa spuna "mama, tata, nu pot sa il sufar pe frate-miu pentru ca e mic si voi aveti grija mai ales de el". In loc de "e frate-tu, trebuie sa il iubesti" doamna Dolto ne spune, cu curajul care o caracterizeaza, ca e mult mai bine pentru amandoi copiii sa ii spunem "ai dreptate, e mic si are nevoie de mai mult ajutor si poate din cauza asta te simti dat la o parte, ai tot dreptul sa te simti asa. O sa vezi insa ca atunci cand o sa fie mai mare o sa va puteti juca impreuna si ca o sa va aveti unul pe celalalt." In felul asta copilul nu se va simti vinovat de cate ori resimte ceva negativ si nu o sa defuleze, ca adult, in tot felul de comportamente generatoare de suferinta. Cata deschidere trebuie sa avem ca sa intelegem un lucru, in esenta, atat de simplu? La ce doza de angoasa crestina trebuie sa renuntam?
Copiii vad in alb si negru, in urat si frumos. Sta in puterea noastra sa stim si sa le vorbim adevarat si sa le spunem povesti. Sa spuna cineva ca nu e cea mai grea meserie din lume!


In alta ordine de idei, nu gasiti ca floarea asta de nustiuce e foarte delicata? Felul suav in care intra lumina prin ea si felul in care se departajeaza ea de restul lumii, ramasa undeva in profunzimea campului, neclara, banuita, neimportanta.

Va amintiti de visul meu cu oglinzile veentiene si ferestrele spre mare?
Ei bine, stau intr-un pat mare de tot si ma uit pe o fereastra intredeschisa la lacul Leman. Soarele clipoceste in mii de valuri micute si face ca ceata de pe celalalt mal sa sclipeasca. Departe se vad Alpii si in sus e albastru. Ce mai, e aproape kitch.

Ieri am vizitat un pic de tot Zurich. De fapt, ne-am oprti ca sa mancam ceva dar asta ne-a facut sa o lalaim vreo 2-3 ore prin oras. De cum am intrat in Zurich am simtit asa o toropeala placuta ca si cum ai reveni intr-un loc pe care il cunosti foarte bine si in care te simti in siguranta. N-am mai fost pe aici, e pentru mine o premiera absoluta si mergeam cu gura cascata ca copiii de la tara veniti prima oara intr-un oras mai mare. N-as putea spune exact ce m-a coplesit. Un amalgam de senzatii imi facea inima sa bata puternic si inghiteam cu privirea tot ce apucam. Cladirile mi s-au parut foarte elegante, rafinate, discrete in infloriturile lor, cu o culoare ca de miere din cauza luminii. Vitrinele, nenumaratele vitrine cu bijuterii, sclipeau ca niste cufere cu comori. Oamenii toti lasau in urma o dara de parfum fin, dulceag, ca de magazin scump. Nimic din ce am vazut nu mi-a displacut. Fetele lor erau destinse, paltoanele noi, pantofii netociti.

Prin cafenele, pline ochi, majoritatea erau oameni la peste 60 de ani. Cupluri singure sau cupluri de prieteni, cunostiinte, vecini sau ce or mai fi fost au iesit sa manance o tarta si sa bea un ceai la cafenea. Ele aveau parul frumos aranjat fara sa arate ca niste matroane batrane si ei aveau o proteza de calitate si ceasuri ce pareau noi. Un nene la vreo 70 de ani, hemiplegic, a venit singurel si si-a luat o salata cu orez, un ceai si o revista de calculatoare pe care o citea la o masa mica dintr-un colt. Din cand in cand mai ridica ochii catre oameni.

Pana si piatra din care era facut trotoarul mi-a placut. Incerc sa gasesc explicatia fara sa cad in tentatia de a face psihologie de salon dar mi-e greu. Poate ca trebuie sa mai treaca un pic de timp ca lucrurile sa se sedimenteze.
Soarele a ajuns pana la cotul meu acum, peste cateva minute o sa-mi bata exact in ochi. Daca nu ma tund o sa ajung ca biata Ingrid Betancourt.


PS: revin cu linkuri, scriu de pe laptopul lui Fluture si nu am reteta de facut "link ca sa se deschida intr-o fereastra noua" pe care mi-a dat-o Gigix.