Asa liniste era duminica la amiaza pe strada! Pe langa gardul rar si putrezit al dascalului, iesit la pensie de un secol, cresteau irisi albastri. Si erau asa de multi si de veseli ca si acum cand imi aduc aminte de ei ma induioseaza. Printre uluci se vedea o casa de chirpici, odata aratoasa, acum darapanata si crapata pe la toate incheieturile. Prispa de lemn sustinea timid o bucata de acoperis ondulata de atata ploaie. Ai fi spus ca e o casa de vaduva si ea era defapt o casa de burlac. Uite n-am intrebat niciodata de ce nu s-a insurat dascalul, o fi suferit vreo deceptie, nu i-o fi placut nicio fata sau pur si simplu era un mare singuratic. Cand mai venea pe la noi, extrem de rar, imi dadea sa rezolv enigme. Da el nu stia ca enigmele mele preferate erau ei, vizitatorii sporadici ai fortaretei cu praf.