Ca sa preiau leapsa lui Vlad am incercat sa imi amintesc cat mai exact ce faceam de Revolutie.

Nu eram in Bucuresti pentru ca era vacanta de iarna si eu in vacantele de iarna mergeam la bunica-mea. Nu imi amintesc decat cateva momente din zilele acelea, nu stiu de ce. Eram totusi destul de mare, 8 ani si ceva. Stiu ca era zapada, pe drumuri se batatorise si noi ne puteam da cu sania pe oriunde voiam. In parculetul Eroilor de langa casa bunica-mii era plin de oameni de zapada, oare mai face cineva oameni de zapada acum, mirosea a afumaturi si era un ger sticlos. Imi aduc clar aminte ca era intr-o dimineata cu soare foarte puternic, cu tot gerul. Am iesit pe strada si m-am intalnit cu prietena mea C care mi-a zis gatuita de emotie insa nu patriotica ci emotia copilului care dintr-odata traieste ceva grozav ca e Revolutie. Stiu ca nu prea am inteles exact adica cum adica e o Revolutie dar m-am bucurat fiindca pana atunci de Craciun se intamplasera tot felul de lucruri dar niciodata o Revolutie. Apoi a iesit vecina de vis-à-vis, neam cu noi, si mi-a zis ca a telefonat mama si ca cica sa stam in casa si sa nu mai umblu aiurea pe drumuri ca nu e momentul si eu m-am cam ofticat ca planuisem cu C sa dam o raita pe la toti tovarasii de joaca in scopul de a raspandi vestea. Apoi a iesit in fuga si unchiu-meu care l-a luat pe inca un prieten si au plecat in Cetate fara sa isi mai lege sireturile de la bocanci si i-am strigat ca o sa le tarasca pe jos fiindca mie mi-era sila sa leg sireturi murdare de noroi. Si Varluga, unul dintre betivii cartierului, a venit impleticindu-se si a zis la oameni sa lase geamurile deschise ca or sa cada bombe si o sa sparga geamurile. Si bunica-mea a zis ca nu se ia dupa toti betivii si m-a adunat de pe strada si ne-am dus la matusa asta care statea vis-à-vis unde mai era lume venita. Si am facut si eu ochii mari cand am vazut ca e program la TV si nu imi venea sa cred si m-am repezit sa ii zic si lui C sa se uite ca sigur o sa dea si desene animate, asa era de cate ori era program ziua. Apoi am stat pana a doua zi dimineata cu ochii la TV si printre rasete si plansete si toata lumea emitea teorii si mamele de pe acolo stateau cu inima mica gandindu-se daca se trage sau nu si in Cetate. Si in ziua aia au dat la TV "Ferma animalelor" dar eu eram sigura ca o sa dea desene animate.




Imi amintesc multe dinre cliseele pe care le-am auzit la TV, imi amintesc cum vorbeau despre Ceausescu si despre robinetele de aur de la vilele lui si despre cum pe un pardesiu de-al unuia dintre baieti era scris "uzat" desi il purtase doar o data si toata lumea se indigna si era o defulare generala si o inselatorie generala si toata lumea avea impresia ca o sa urmeze Raiul pe Pamant si ca toate relele din lume s-au terminat odata cu caderea Tiranului, cata naivitate si cata tristete si cat de categoric sunau toate judecatile lor. Si apoi au scos cantecul ala cu Doamne si nu am mai inteles nimic si pentru ca nu am mai inteles nimic am renuntat sa ma mai gandesc. Si aratau la televizor oameni morti si mie nu imi era frica de oameni morti fiindca vazusem foarte multi dar nu intelegeam care e treaba si Revolutia a capatat un aer misterios si eu eram prea necoapta ca sa inteleg ceva.
Cand m-am intors la scoala Tovarasa ne-a zis ca de acum incolo sa ii zicem Doamna si ne vorbea de Tiranul pe care cu o luna inainte ni-l prezenta ca pe Parintele nostru si noi am rupt prima pagina din cartile de Citire si s-a pus o icoana mare in fruntea clasei. Apoi a venit un nene care a facut Religie cu noi si care ma scula in picioare la fiecare ora ca sa le spuna colegilor mei ca Papa e Anticristul si ca catolicii sunt satanisti si eu sufeream si mi-era rusine. Si atunci imi faceam cruce ca ortodocsii ca sa nu se supere Parintele.


Nici acum nu ma pot uita la filmulete de la Revolutie, cand Fluture s-a uitat intr-o seara si l-am vazut cat era de trist si de revoltat fara sa zica un cuvant si l-a durut a doua zi spatele si mai tare mi-am dat inca o data seama ca e un idealist si un visator si ca nu as fi putut sa iubesc pe altcineva asa da tare.

Nu merit atata atentie din partea voastra dar uite ca desi scriu din an in Paste am 41 de comentarii, toate din partea unor prieteni care fac citibile si mult mai savuroase scrierile mele. Nu stiu daca Safta este o anume Safta pe care o stim noi de pe un anume forum insa ma bucur sa o intalnesc. Chiar daca nu raspundeam la comentarii le asteptam cu placerea si curiozitatea cu care astepti scrisori de la vechi prieteni. In Mahalaua lui Vlad se intampla lucrurile cele mai misterioase si mai inalte, la mine e mai prozaic dar ma bucur sa vad ca ne bucuram cam de acelasi public ales (bai, nu fac misto). Asta nu poate decat sa ma flateze.
In alta ordine de idei, avem net. Asa ca ar trebui sa fie mai usor de acum incolo cu comunicarea.

Vlad, nu stiam ca s-a retras de la Academie dar stiam ca il hartuieste Dinescu cu Securitatea. Cred si eu ca e suparat domnul Dinescu, trebuie sa isi gaseasca alt culcus ca doar a stat destul in casa altuia. Pentru mine B va fi mereu un mentor chiar daca din cauza departarii nu pot profita din plin de el.

Pe aici e un frig crancen, din masina pana in casa imi ingheata apa din celule. Dimeneata zici ca a nins asa e de plin de chiciura pe jos.

Acum am asa o mare suparare in suflet fiindca imi dau seama cat de puternice pot fi uneori prejudecatile. Si nu o sa scriu ceva lacrimogen despre negrii, e chiar neanderthalian sa mai fi rasist. Dar exista niste prejudecati de care se pare ca nu scapam no matter what: ideile pe care ni le-am facut despre ceilalti si la care nu vrem sa renuntam in ruptul capului. Si nu renuntam din motive foarte egoiste: ne e comod sa credem ce credem fie ca recunoastem fie ca nu.
O sa dau si eu exemplul unei prietene, ca vaz ca se poarta proiectia constienta.

E, despre tanti asta, prietena mea, unii oameni si-au facut o impresie de care tin cu dintii fara sa vada ca niciun element concret nu sustine cu putere impresia lor. Da-i in ma-sa ati zice. Nu e asa de simplu fiindca din pacate sunt oameni apropiati care ar trebui sa vada mai departe de varful nasului. Si defapt din cauza asta este atat de dureros, fiindca din momentul in care cineva crede in mod absolut si categoric ceva despre tine si nu iti mai da absolut nicio "sansa" atunci chiar nu mai are rost nicio forma de comunicare, impartasire si orice alta forma de tandrete. Unii raman cu parerea si altii cu durerea.
Sa va dau un exemplu concret: despre tanti asta unii oameni cred ca e extrem de angoasata, atat de angoasata incat nu mai traieste normal cand are un motiv, si cel mai mic, de a-si face griji. Si, in consecinta, cand tanti indrazneste sa se ingrijoreze acei oameni fac un scandal monstru din cauza ca in mintea lor proportiile angoasei sunt ata de mari incat nici ei nu le pot suporta. Exclus in conditiile astea un suport emotional, sprijin care de fiecare data este suficient sa diminueze ingrijorarea.

Doar ca scapa din vedere ceva: tanti nu se ingrijoreaza cand nu vine metroul sau cand nu sunt gata hartiile la timp. Tanti se ingrijoreaza in limita firescului atunci cand afla despre ea sau despre cei foarte dragi vesti cu adevarat grave, cum ar fi probabilitatea de a avea o boala foarte grava si incurabila (de altfel singurele tragedii in viata sunt boala grava si incurabila si moartea, restul se rezolva toate).

Lu' tanti nu ii e frica de injectii, de responsabilitati, de munca, de decizii mari, de lucrurile naturale din viata, de a da semnaturi pe chestii importante. Dovada o cunosc oamenii astia. Tanti se ingrijoreaza si se gandeste la chestiunea respectiva de cateva ori pe zi insa fara sa aiba noaptea insomnii, fara sa se smiorcaie toata ziua, fara sa stea cu nodul in gat. Dar tanti are nevoie de informatii care sa ii confere o imagine cat mai reala a situatiei. Si asta pe tanti o linisteste, o face sa evalueze corect realitatea. Evident ca e un fel de a diminua anxietatea dar TOTI avem dreptul la asta si atata vreme cat nu trece in patologic nimeni nu are vreun drept sa iti refuze mecanismul asta elementar si indispensabil de protectie. Si cand tanti spune ca e ok, ca ingrijorarea e in limite normale si ca priveste chiar cu optimism treaba asta nimeni nu o crede pentru ca nimeni stie mai bine ce e in sufletul ei.

Deci pe langa o ingrijorare fireasca pe care unii o percep in mod eronat ca pe o angoasa existentiala, tanti se alege si cu o harmalaie in jur care-i urla impotriva. Adica cu o durere mult mai mare in plus.

E comod sa credem despre cei dragi lucruri care ne convin. Fie ne scutesc pe noi de responsabilitate, fie ascund propriile noastre incapacitati si temeri fie ne feresc de tristetea realitatii. Pana la urma e si asta un mecanism de protectie. Si nu vorbesc cu condescendenta, vorbesc cu tristetea cuiva care a picat de multe ori in aceeasi plasa.

Doar ca poate sa doara si, la un moment dat, poate chiar sa devina insuportabil.