Nu stiu daca voi v-ati jucat jocul ala care incepea cu un cantecel frumos pe care incerc sa il reproduc aproximativ: peste dealuri, peste vai, traia o printesa care avea parul lung balai pe care si-l spala intr-un lighean de aur. Si printesa asta il astepta pe Fat-Frumos fiindca i-a zis ei o ursitoare ca o sa vina si o sa traiasca cu el pana la adanci batraneti.

Nu erau alte probe de trecut pentru Fat-Frumos decat sa indeplineasca cele mai nastrusnice dorinti ale printesei. Din cate imi aduc aminte, noi jucam jocul in felul urmator: una dintre fete era Printesa (prin tragere la sorti) si celelalte erau "candidatii" la Fat-Frumos. Fiecare trebuia sa isi prezinte "programul electoral" cu promisiuni si Printesa alegea pe "cel" care ii parea ei ca indeplinsete dorintele ei fara sa ii ceara sa puna in practica vreo promisiune. Totul era la timpul viitor. Odata Fat-Frumos ales, urma casatoria cu alai si ne impopotonam cu hainele adultilor si faceam tot felul de reverente si de dansuri cu cea mai mare seriozitate.

Straniu cuplu format din doua fete care isi luau foarte in serios rolul. Ne si pupam (pe obraz!) si ne prezentam planurile de viitor alaiului, nu imi amintesc sa imi fi parut vreo clipa "impotriva firii" probabil pentru ca Fat-Frumos isi juca foarte bine rolul. Cuplul se despartea seara, fiecare ducandu-se acasa la el. A doua zi, era ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, "dragostea" conjugala dura nu trei ani, ci doar o seara. A doua zi, cuplul descompus isi refacea viata in alt joc si nimeni nu avea nicio remuscare pentru episodul amoros din seara precedenta. Si nici nu exista obligativitatea indeplinirii mandatului.


Alt joc pe care il jucam cand eram mici era cel "de-a biserica". Una dintre noi facea pe preotul si, indoctrinati de slujbele maghiare, bodoganeam si noi intr-o maghiara imaginara in care introduceam cuvinte cunoscute gen "buna ziua, du-te dracului" si alte asemenea. Vorbeam de obicei coctate pe un "altar" intruchipat de o lada de haine si cu plapuma rosie si lucioasa pe umeri. "Preotul" era cand suparat cand mieros. Ba mai facea si spovezi, te certa la spovada ca ai pacatuit si iti dadea sfaturi. Apoi, cand venea momentul Impartasaniei, ne impartea la fiecare cate un mentosan pe care il molfaiam cu evlavie. Iesind de la "biserica", ne tineam de brat si mergeam incet si leganat, asa cum faceau bunicile noastre.

"-Nu se poate domnisoara, la urgenta il dam numai pentru cei care nu sunt din Bucuresti.
-Pai eu m-am mutat de doua luni, am dovada!
-NU!
-Bine..."


Pe un stalp de la metrou: "a inceput inscrierile pentru design vestimentar si croitorie de lux". Ma intreb ce scoala or face amaratii elevi si prin cate maini inculte o fi trecut anuntul asta ca sa fie dat inspre afisare in forma de mai sus.


O pisica frumoasa sta tolanita pe canapeluta din sala de asteptare a traducatoarei. Cand intind mana spre ea se alinta toata dar fac greseala sa o zgruntun pe burtica, cum fac cu Lulu. Am si acum urmele.

"-Vreau doar sa va pun o intrebare, doamna conferentiar (profa de engleza de la UMF Carol Davila), cateva secunde..
-NU! Sa intre intai doamna doctor (o doamna jenata din spatele meu) si dupa aia dumneata! La mine se intra dupa rang si dupa varsta!" Evident ca nu mi-a putut oferi o alternativa rezonabila la problema mea...


"-Ati sarit gardul de la circulatie la serviciul consular ca sa ma deranjati peste program! Nu va rezolv azi!
- Domnule, iti dai dumneata seama de ce ma acuzi??? Ce rationalizare bolnava e asta ? Cum sa sar, bai nene, gardul, intr-o curte plina cu gardieni? Lasand la o parte faptul ca e aberant sa iti si imaginezi treaba asta..." Directia informatizata a populatiei, sau asa ceva, adica un loc care mie imi inspira un lucru: e cu calculatoare! Deci cum poate sa dureze eliberarea unui atestat de cetatenie intre 2 saptamani si o luna????? Bine, ca e el dragut cica sa vin dupa doua saptamani sau, daca nu poci eu (si nu poci) sa ii fa procura lu' tata, fiind un act asa de confidential...


Am stat cate doua ore, cel putin, in trafic, in fiecare zi.
Imi vand masina....am asa un sentiment de regret cu privire la asta, ma leg de obiecte, nu e bine. La fel mi-a parut de rau si cand am vandut amarata aia de Dacie "zambetul lui Iliescu".


Un tur de forta ca sa vad prietenii care si-au exprimat dorinta de a ma intalni stiind ca sunt in tara. Foarte foarte placut sentimentul ca pe unii chiar ii intereseaza ce mai fac, imi pun o suta de intrebari incercand sa isi imagineze viata mea de acolo, mi-ar placea sa ii stiu mai aproape. Mai am doua zile si mi-e teama ca nu o sa apuc sa ii vad pe toti.

Ca de obicei, ma bag in chestii din care nu mai stiu cum sa ies: pe 3 octombrie e colocviul de admitere cu prof. Balaceanu-Stolnici. Pe 2 am o garda pe care e posibil sa o pot plasa. Pe 5 am o garda pe care nu o pot plasa si pe 6 am un rendez-vous foarte important de la care nu poci lipsi. Deci trebuie sa vin pe 2 si sa plec pe 3 inapoi sau in extremis pe 4. Si in timpul asta sa incerc sa dau undeva exmenul asta de limba fara de care nu ma pot inscrie la doctorat si pe care nu il pot da la UMF ca n-are chef doamna conferentiar. Si sa legalizez niste acte ca Academia nu accepta copii normale. In Franta nu mi-au cerut nici pentru cartea de sejur copii legalizate.


N-am apucat sa ma odihnesc, deja nu ma mai suport eu spunand treaba asta drept pentru care e ultima data cand o spun. Abia astept sa ma intorc la Strasbourg si sa ne mutam si sa fim mai linistiti. Sunt cateva lucruri care ma intristeaza si ce e mai trist e ca sunt legate de ingustimea oamenilor care nu vad mai departe de interesul lor.


E ciudat cum si dupa foarte putin timp petrecut departe de ai tai iti devin evidente niste lucruri. Lui taica-miu i-au dat lacrimile cand am insistat sa platesc eu actele pe la notar, probabil incepe sa se simta "inutil" :-)). Pe mama am scos-o la restaurant si cand m-am dus la baie a venit dupa mine sa imi dea servetele. Asta e reminiscenta de pe vremea cand se ducea la restaurant si nu era hartie la toaleta :-).



In rest, viata merge inainte.

Pentru ca se pare ca trebuie sa vin in Romania ca sa apuc sa scriu cate ceva, azi la ora 7 si ce va ora locala am aterizat la Bucuresti.

Sase zile de concediu in care trebuie sa alerg dupe niste hartii si sa ma hotarasc daca sa ma leg la cap cu o trebsoara sau nu. Sase zile in care vreau sa apuc sa ma vad cu toti prietenii care mi-au scris sa vada ce-i cu mine si nu au considerat ca daca nu scriu i-am uitat si nu ma intereseaza de ei si mai mult, nu au disperat cand mailurile mele de raspuns se limitau la "ma bucur sa aud despre tine, tre sa fug, te pup".
De asemenea, vreau sa ma duc la coafor, la manichiura, la pedichiura.....prin tari straine am ajuns sa arat ca o salbatica. Dracu' intelege cum fac stilistii lor bani cand ei inchid pravalia la ora 7. Si nicin u sunt deschisi in fiecare zi. Cum inca nu am atins gradul acela de narcisism incat sa ma invoiesc de la serviciu ca sa imi dreg podoaba capilara, acum numar caltii....Asta ca sa nu va descriu in ce hal fara de hal arata unghiile mele.
Dar sa trecem la chestii ma serioase: incepand cu data de 20 septembrie o sa avem un acoperis de calitate deasupra capului si in cel mai scurt timp si internet. Bine, asta daca avionasul in care o sa ne intoarcem nu face fasoane. Deci mai mult timp de scris, alea-alea.

Daca ar fi sa fac o mica sinteza a acestor doua luni care au trecut as spune ca deocamdata nu am nici cea mai mica intentie sa ma intorc fiindca m-am invatat foarte repeda sa fiu platita corect pentru ce fac. Imi dau seama ca atunci cand am plecat eram asa de batatorita la capitolul "munca voluntara" incat nici nu am realizat, pana la primul salariu, despre cat e de important sa te simti rasplatit si financiar. Dintr-o data am o cu totul alta perspectiva asupra lucrurilor. Si una care nu ma indeamna sa reiau statutul de aici fiindca daca ma duc de trei ori la supermarket ca sa cumpar de-ale gurii nu mi se duce jumatate de salariu. Si o spun cu cea mai sincera revolta pentru toti colegii mei care sunt nevoiti sa numere in fiecare zi banii pana la 25 ale lunii....

Pe de alta parte, in fiecare zi cand ma trezesc dimineata si ma gandesc sa fiu la 9 la spital imi tataie fundul fiindca postul asta a venit si cu raspunderea civila si juridica. Chestie pe care in Romania, in cele 6 luni de rezidentiat pe care apucasem sa le fac, nu o cuonsteam. Asa ca numar vanataile pacientilor la internare cu rigoare de criminalist. Si seara, inainte sa adorm, ma gandesc daca ce am facut peste zi e corect medical si legal, daca cineva ar putea sa ma dea in judecata pentru vreun act facut de mine.
A propos de vanatai, a venit la un moment dat un nene, un anumit domn R sa zicem, cu un soi de tulburare bipolara grefata pe un retard mental. Vorbea intruna si numai trei de-un leu. Dupa 10 minute el deja m-a cerut de nevasta si mi-a zis ca imi cumpara o casa si o sa crestem cai impreuna. Trec peste imaginea idilica si ma uit sa vaz daca are vreo vanataie, stiut fiind faptul ca frac-su il mai caftea din cand in cand. Pe el nimica. Vine o infirmiera mai infipta si imi zice ca se vaita domnul R. de durere la testicule. Si cica sa ma uit. Prima regula invatata acolo: un psihiatru face doar un examen somatic sumar unui pacient pe care il urmareste. Daca banuieste ceva mai intim, sa ii puna altu' mana pe fund si pe sani fiindca dupa aia e cam neplacut sa il intrebi chestiuni arzatoare stiind ca cu o zi inainte i-ai bagat mana undeva. Deci ii zic domnisoarei ca eu nu pot sa fac asta. Colegul meu intern a zis ca el nu pune mana pe corcodusele domnului R nici mort. Somaticiana era in concediu si zilele au trecut fara ca cineva sa se uite la coaiele domnului R. asa ca a domnul R a renuntat sa se mai vaite. Vineri incerca sa ma agate cu altceva: cica sa ii dau adresa mea de unde plec eu in concediu si imi trimite acolo cadouri.
Un melanj ciudat de seriozitate si bla-bla, cam asa pot sa definesc sistemul psihiatric din regiunea in care lucrez eu.

O alta bazaconie: reuniunile. Nu poti sa hotarasti daca pixurile sa fie cu negru sau cu rosu fara sa faci o reuniune. Si cand pun ei reuniunea? Pai imediat dupe masa de pranz, cant am un chef sa ascult discursul narcisist al asistentelor de nu va puteti imagina. Defapt, reuniunile astea sunt facute ca sa poata asistentele sa vorbeasca si ele mai mult deact medicii. Si vorbesc, si vorbesc, mereu aceleasi chestii imbracate in alte invelisuri incat cred ca am ascultat povestea domnului K de o suta de ori. Ce face, ce zice, de ce se poarta asa, de ce e "ingerable", car, mar. Cand vine momentul sa imi prezint eu pacientii adica sa zic ce mai e nou cu ei de la ultima saptamana incoace le zic si io ce NOU. Adica nu reiau povestea de la inceputurile ei fiindca fiecare fucking om de la masa aia o cunoaste pe de rost. Dar nu Nu e bine. Nu sunt satisfacuti de cele cateva detalii date de mine si reiau ei povestea pacientilor mei, de la inceputuri pana in prezent. Ce e cel mai incredibil este absolut NICIODATA nu se hotaraste ceva la o reuniune. Toate hotararile se iau destul de abrupt si in afara orelor de reuniune dar, o, Doamne, de cate ori sa va relua povestea acelor hotarari....Lasand gluma la o parte, eu m-am reapucat de cafea ca sa nu adorm la reuniunile astea. Si incerc sa privesc partea buna a lucrurilor: asistentele usureaza foarte mult munca medicului(cand nu o incurca, desigur) fiindca sunt pregatite sa ocupe util timpul pacientului. Si fac, de cele mai multe ori, o treaba de calitate. Ma gandesc cum ar fi sa implementezez la Obregia o trebsoara ca asta pe generatie de asistente "40 de ani si mai mult".

Mi- e foarte foarte somn, continui maine :-)