Maine vor fi 40 de grade in Bucuresti.


Am fost sambata si am vazut "California dreamin'". Super film, inca mai vorbim intre noi cu replici din el.
Eu am fost cu trenul inca de cand aveam 2 saptamani. Dupa ce m-am nascut, mama m-a facut pachet si m-a trimis la bunica-mea. Pe vremea aia, nu mai stiu daca si acum, faceam vreo 6-7 ore cu trenul pana la bunica. De obicei mergeam cu bunica-mea dar de pe la 11 ani am inceput sa ma duc singura cu trenul, in vacante.
Imi amintesc ca prin vis drumul inspre "resedinta mea de vara". Luam trenul dimineata devreme, cand ma trezeam abia daca se vedea o raza de lumina. La gara ma intampina mirosul familiar de cale ferata: un pic metalic, un pic picant (asta nu stiu de la ce venea), un pic a om transpirat, un pic a bagaje prafuite. Astea erau notele principale. Notele secundare erau compuse din piatra de pavaj, miros de bilete de carton, L'air du temps al mamei, sandvisul cu unt si dulceata de prune (sic!), filele cartii pe care o luam in rucsacel. Pana la vagon ajungeam de obicei alergand fiindca ma trezeam foarte greu dimineata. Ma suiau pe tren si tata si mama se dadeau jos sa imi faca cu mana. Detestam momentele astea fiindca nu stiam niciodata cum sa ma manifest. Abia asteptam sa plece trenul ca sa poata sa imi para rau de despartire si bine de vacanta. Muuult mai bine pentru vacanta!
Ieseam incet din Gara de Nord si incepeam sa aud "tu-tum-tu-tum-tu-tum". Dulce muzica pentru urechile mele! Scoteam capul pe geam si mergeam asa ore intregi (bunica-mea ma lasa intotdeauna sa fac ce vreau). Cand il bagam la loc aveam parul impartit in suvite si fata amortita de la vant.
Gara de la Ploiesti era foarte animata intotdeauna. Mirosea aproape la fel ca cea de la Bucuresti cu exceptia mirosului picant. Pe asta nu il mai regaseam niciunde. Erau multi tineri cu rucsacurile in spate, stateau pe jos, radeau. Eu ma gandeam cum o sa fiu cand o sa fie anul 2000 si ma gandeam ca o fiu ca ei. Si tare ma mai bucuram, imi parea deosebit de frumos sa ai multi prieteni cu care sa stai pe bagaje in gara.
Treceam, in drumul meu, si pe langa multe si marunte gari si halte la care rapidul nu se oprea. Vedeam casutele vechi si obosite ale sefului de gara, zugravite in culori care trebuie ca au fost tare tipatoare atunci cand au fost proaspete. Geamurile intotdeauna murdare, cu perdele de la jumatate in jos, prafuite si ingalate ca vai de ele. Prin curte se vedea cate o sfoara plina cu rufe spalacite, uniformizate ca nuanta si textura, de parca toate erau facute dintr-un imens cearceaf de pat rapciugos. Copii murdari la nas se jucau pe langa micile gari de tara. Ne faceau cu mana si noi le raspundeam. Ma intrebam adesea cum ii cheama pe fiecare in parte, ce o sa ajunga, daca or sa se casatoreasca, daca or sa aiba la randul lor copii, cum or sa moara. Ca si cum eu as fi fost nemuritoare si de undeva din afara le urmaream parcursul. Prin gradinutele mici de langa case se vedeau araci de care se agatau vlastari de rosii, fasole, porumb, varza, straturi de morcovi si patrunjei, pe margine se vedeau imensele frune ale hreanului (voi nu v-ati intrebat niciodata de ce face hreanul asa o risipa de frunze? el, micut aliment picant si cu arie de utilizare destul de ingusta). Vreo femeie spalacita deretica prin curte. Mereu mi-am imaginat pe nevasta sefului de gara ca fiind o femeie spalacita, blonduta, firava, cu ochii de culoare incerta. Trista, melancolica si cu vocea mica. Aici mi-am amintit de o carte a lui Cezar Petrescu, parca, despre o fata de sef de gara care participa la un concurs de miss. Am avut o vacanta in care l-am devorat pe Cezar Petrescu, nu stiu de ce. Acum nu il mai gasesc asa de savuros cum il gaseam atunci. Desi in continuare il prefer lui Camil, care e un pic cam prea fanfaron pentru gusturile mele. Dar sa revenim. Pe masura ce inaintam spre centru, vremea se facea mai racoroasa. Gara de la Sinaia era o incantare pentru mine: erau mereu muscate rosii in ghivece de lemn, agatate de tavan. Multi tineri dar si pensionari, toti in echipament de munte, cu bocanci si pantaloni sport. Asa imi placea sa imi imaginez ce urmau sa faca in ziua aia: or sa ajunga la cabana unde or sa manance ceva bun gen papanasi cu dulceata de visine apoi or sa isi puna rucsacurile in spinare si or sa se suie pe munte, or sa faca popas la jumatatea drumului si or sa manance cu "brisca" paine cu pateu si rosii. Au suc la ei si apa, rad si glumesc pe drum si cand ajung sus in varf nu mai stiuam ce sa zic ca faceau. Treceam mai departe, la Predeal, unde erau mai multi tineri, la Busteni erau multi copii si apoi venea gara mare de la Brasov unde oamenii iar pareau mai grabiti si mai putin constienti ca traiesc la munte. De la Brasov pana la Sighisoara nu era nicio oprire si puteam sa ma retrag in compartiment. Citeam, ma uitam aiurea pe geam, ma gandeam la ce o sa fac in vacanta. La Sighisoara vedeam cetatea de departe. Vedeam Liceul german cu scarile care suie catre el, se vedeau turle si acoperisuri cu o intreaga poveste. Aia din capul meu, evident :-). Mi-ar fi placut sa vin cu tinerii cu care stateam pe bagaje in gara si sa vizitam Sighisoara. Stabilisem eu ca o sa port atunci un baticut pe cap ca sa nu fac insolatie si ma gandeam ce culoare ar trebui sa fie. M-am hotarat pentru rosu. A propos de rosu, am o poza de cand eram mica in care sunt imbracata cu un costum national sasesc. Imi aduc foarte bine aminte de rochita aia, era o dulceata: neagra cu multe flori rosii si cu sortulet rosu. Cum eram eu bruneta cu parul valvoi eram deliciul vecinilor.
Odata trecuta Sighisoara, stiam ca nu mai e mult. Mediasul si Copsa Mica erau gari mici, destul de anoste. Mediasul mai era ce mai era, din cate imi amintesc, dar Copsa Mica era deplorabila. Totul era naclait de fumul negru, grevat de dezastrul ecologic pe care l-a permis Ceausescu. Trista gara, cu casuta sefului mai imputita decat toate celelalte casute ale celorlalti sefi de gara de pe traseul meu. Dupa Copsa Mica, inima incepea sa imi bata mai tare: aveam sa imi vad verisorii, pe bunica-mea (daca nu era cu mine), pe prietenele mele, pe matusa M si pe toti aceia care mi-au populat copilaria......

De fiecare data cand mergeam cu trenul noaptea ma fascinau semafoarele de pe caile ferate: niciunde nu mai vazusem asa un albastru frumos. Si in departare, felul in care se vedeau orasele si satele, ca niste ploite aurii. Si felul in care miroseau campurile noaptea, felul in care aratau oamenii din gara noaptea, parca se miscau cu incetinitorul. Adormiti, obositi, lumina felinarelor de gara le dadea un aer fantomatic. Lumina de pe culoare, chioara si lanceda. Mirosul din tren, vantul care intra mai degraba prin geamuri, toate imi dadeau fiori insa nu mi-era frica ci imi dadeau fiori de emotie. Cand, la intoarcerea la Bucuresti, intram in Gara de Nord si vedeam blocurile de pe margine, incepeam iara jocul meu de imaginatie: cine locuieste la fereastra aia, ce face in viata, are sau nu are copii.....Nefiind asa de populata ca ziua, Gara de Nord avea pe timpul noptii o gingasie de nedescris: era locul in care emotiile si-au construit un timp si un spatiu al lor, se incarcase de durerea sau de bucuria oamenilor, de caldura sau de raceala bun-venitului, de istoria celor care au ajuns aici prima oara si a celor care au plecat de acolo ultima data. A calatorilor navetisti, care lasa in urma lor povesti despre oboseala si trezit devreme, a calatorilor ocazionali care n-au timp sa vada cate ceasuri mari sunt in Gara si cate patratele are o placa de mozaic. Felinarele o luminau tandru, intim. Sinele de tren luceau discret si panoul cu informatii clipocea lenes. Mirosul puternic de tren ma izbea si respiram adanc, sa imi intre peste tot, sa il stiu in mine si sa nu il uit niciodata. Imi placea Gara de Nord desi era mai mult un fel de "dragoste cu sila". O simteam, in acelasi timp, amenintatoare fiindca ea rupe monotonia unui an, ea imi puncta existenta.

Tu-tum-tu-tum-tu-tum. Dulce-amara muzica pentru urechile mele de copil singuratic.

Mai demult nu ma deranja caldura. Sau poate ca nici nu era asa de cald ca acum insa vara asta ma apasa teribil. Aerul din casa e irespirabil. Aerul din oras e irespirabil. De dormit nu se poate fiindca e zapuseala, nici nu ma ia somnul. De iesit afara nu se poate fiindca e sufocant. De citit nu am chef, am senzatia ca mi-e capul impanzit. De mancat, nu mai zic. Cred ca am pierdut cativa litri de apa numai azi noapte si azi pana la ora asta.

Urasc Bucurestiul in zilele astea, ma intreb cum era demult, cand oamenii traiau in case din caramida si stateau seara sub nucul din curte si desi nu vorbesc de rau pe morti, asa imi vine o ciuda pe Ceausescu si planurile lui de urbanism...

Si da-l in puii mei pe ala care a dat la o strada numele de "Rodul Pamantului", chestie care in momentul asta ma irita cumplit desi nu as putea spune de ce. Nici nu stiu unde se afla si nici nu ma intereseaza. Si defapt n-am nicio treaba pe acolo, am vazut scrisa pe o hartie strada asta.

"Ia zii, mamaie, ce mai spun cartile?
De bine, mama, numai si numai de bine!"

Ca si cum cartile ar indrazni sa ii zica de rau de vreunul dintre noi. Cand i-au prezis moartea lui tataie le-a aruncat pe foc ("Sunt masluite, mama").

Acelasi semn la intrarea in sat: o jumatate de cerc sau o potcoava. Cine o fi pus acolo potcoava s-a gandit la noroc. Unde mai are norocul asa o importanta covarsitoare ca acolo, in mijlocul Baraganului?
"Nu vezi, mamaie, ce nas mare am? Lasa, mama, ala e norocul tau."
"Am par alb, mamaie! Lasa, mama, aia inseamna noroc!"
Daca ii ardea cuiva casa insemna neaparat ca i s-au facut vraji si ca n-a avut noroc. Orice explicatie rationala era respinsa ca si cum ar fi fost o gogomanie. Pe acolo, lucrurile stateau cu fundu-n sus.

Fiindca matusi-mea avea vreo 27 de ani si nu se hotarase asupra niciunuia dintre pretendenti, mamaie vedea in orice somoiog de carpe, de paie, in orice papuc desperecheat, in orice broasca mai saltareata sau in orice gaina mai sturlubatica un semn al dusmanilor ("de aia nu te mariti, mama, ca ti-a facut vraji aia, unde ai mai vazut tu broasca sa sara asa de sus?"). Varul meu era singurul care se distra sa neutralizeze "vrajile" facand pipi pe ele.

"Ce-i in sticla aia, mamaie? Tuica pentru oameni"
A pus niste drojdie de vin, niste foste tuici invechite si o mana de soc care sa ii dea aroma si a creat o bautura pentru oamenii care, acolo in Baragan, nu mai muncesc pentru oua sau lapte sau branza ci pentru un pahar de tarie. Femeile si barbatii beau cot la cot, cu asa modele parentale nu e de mirare ca viitorul generatiei tinere de la tara este pus sub semnul alcoolismului.
La chioscul din colt se vinde American Cola si Frutti Fresh galben. In magazinul universal al lui tataie au deschis un bufet insa curtea e la fel de plina de troscotel ca intotdeauna.
Cateva case au termopane: o anomalie hidoasa in mijlocul puchinetelor de chirpici, cuminti si acoperite de trandafiri agatatori si de caprifoi.
De fiecare data cand ma duc, curtea mi se pare tot mai mica si casa tot mai scunda. Incep sa cred ca satul se scufunda, incet incet va fi acoperit de praf si peste 200 de ani, cand or sa faca o autostrada, or sa opreasca lucrarile fiindca au gasit vestigii. Dar oricum, la vremea aia, noi si povestile noastre vom fi oale si ulcele.
Viata isi continua cursul, malitioasa, indiferenta.

Duminica, timp de vreo doua ore, la un radio care se prindea pe drumurile provinciei a vorbit cosmonautul Dumitru Prunariu. Pana aici nimic deosebit. Mi-a atras insa atentia DESPRE CE a bolborosit doua ore si anume despre faptul ca acum putina vreme a fost, in nu imi amintesc ce oras, o conferinta internationala ONU cu tema "Explorarea pasnica a spatiului cosmic". Domnul Dumitru Prunariu, pe care il admir sincer ca a avut curaj sa se suie asa de sus (mie si roata mare din Herastrau mi se pare oribil de periculoasa) a condus o delegatie (!!?) de niste romanasi la aceasta conferinta. Acum, eu, om simplu, ma intreb ce puii mei au cautat romanii la o conferinta despre explorarea spatiului cosmic?? Ok, e bine sa fim informati, total de acord (desi exista internet, care era interesat putea sa afle asa dar ma rog) dar de ce O DELEGATIE INTREAGA?? Nu putea sa se duca numai Dumitru Prunariu? Ca tot e el reprezentant ofici(n)al.

Am auzit povestiri despre cum l-au plimbat pe Prunariu dupa ce a revenit din cosmos ca pe sfintele moaste desi el spune ca nu prea a fost bine rasplatit cu atentie din partea autoritatilor („M-am tot gândit ce anume făcea diferenţa între mine şi Nadia. Am înţeles în timp că Nadia câştigase gloria în Occident cu forţe exclusiv româneşti şi era un bun instrument în mâna propagandei comuniste. Eu, în schimb, deşi eram reprezentantul României, mă afirmasem ca rezultat al unei cooperări internaţionale şi reuşisem performanţe cu ajutorul tehnologiei unei ţări cu care nu aveam chiar cele mai bune relaţii.” ) . "Forte romanesti"? Ma rog....fiecare are o doza la care narcisismul este satisfacut. E cam mauvais-gout sa faci afirmatii de genul celei de mai sus. Mai ales ca desi avea pregatirea profesionala care sa ii permita un asemenea drum, nu era UNICUL care o avea. Era doar unicul dintre cei cativa tineri alesi care a indeplinit conditiile medicale.

A stat in comsos, pe orbita, 7 zile si vreo 20 de ore timp in care a participat la efectuarea a 22 (!!) de experimente cu nume de ora de fizica de la liceu.

De atunci, Dumitru Prunariu indeplineste numeroase functii si are numeroase titluri si medalii.

O alta stire am avut placerea sa o auz astazi: trei bratari dacice care fursesera furate (meseriasi, nenica!) de la Sarmizegetusa au fost regasite. Bine, au fost furate mai multe dar io de astea trei am auzit azi. Cica Ministerul Culturii a cerut bani ca sa le rascumpere. Multi bani! Ce ne-am face daca cele trei bratari nu ar intra in posesia statului roman pentru a putea fi admirate de copii muciosi in varsta de pana la 12 ani la vizitele cu scoala prin muzee? Daca fiecare femeie daca avea cate o bratara (din orice material o fi fost ea) statul roman trebuia sa le recupereze pe TOATE? O sa facem si noi ca la Muzeul de Egiptologie din Cairo o sala imensa plina cu fucking scarabei de toate dimensiunile, pusi unii langa altii de ti se haiau ochii uitandu-te la ei?

Ignorati daca puteti mistoul cu baratarile fiindca as vrea sa va reamintesc conceptia mea despre arta: e a tuturor si a cui o prinde. Revoltator si imoral, stiu. Daca as fi facut comert cu arta (meseria mea de a doua optiune) as fi facut niste fraude si niste inselatorii cu obiecte de arta de maaare clasa. Pai daca omul vrea Grigorescu si sforaie pe el, cum sa nu ii vinzi o facatura minunata? Daca el habar n-are de Louis V dar vrea "mobila stil" cum, mai nene, sa nu ii dau scaune facute de mesterul N. care, vorba aia, mai ca le face sa fie de pe vremea aia.

Este atat de imoral si nu-mi vine sa cred ca in acest domeniu nu mi se pare deloc in neregula sa fie asa. E incorect sa stea unu' inchis cu Modigliani al lui intr-o camera si o lume intreaga sa nu profite de el.

Stiti cum ar fi intr-o lume ideala? Toate operele astea sa constituie un soi de obiecte de joc: fiecare il ia cum poate, de unde poate si ala de il pierde sa nu faca pe nebunul fiindca oricum obiectul in sine nu i-a apartinut niciodata. Mai bine angajeaza niste meseriasi sa il recupereze :-).

Azi mi-am luat diploma de absolvent. Dupe lupte seculare care au durat ceva timp am pus mana pe acest pretios docoment. Ca sa iti dea tanti secretara de la decanat diploma trebuie inainte sa plimbi o foaie (ca blonda care se plimba cu A4 ca sa poata spune ca se plimba cu jeepul) pe la diverse doamne cu stampila. Ma intreb care dasptept a inventat traseul asta complet inutil. Trebuie sa obtii stampila de la serviciul social cum ca nu ai datorii pe la camin (oricum nu puteai sa pleci din camain cu datorii ca te manca administratorul). Indiferent daca ai stat sau nu in camin, tu trebuie sa treci pe la serviciul social. Trebuie stampila de la magazia de sport ca nu ai datorii pe caolo. Niciodata, dar niciodata nu am intrat sau nu am avut treaba cu magazia de sport a Facultatii de Farmaice sau cu Facultatea de Farmacie. Azi a trebuit sa iau stampila ca nu ii datorez nimic! De pe la bibliotecile UMF-ului trebuie sa iei stampila desi in fiecare an tanti de acolo te verifica daca ai vreo carte pe care nu ai inapoiat-o. Teoretic ar trebui situatia asta sa fie clara la sfarsitul anului 6. Ultima statie e la servicul de contabilitate care te mai verifica si el o data daca ii datorezi ceva.

Dupa ce UMF-ul s-a hotarat ca nu ii datorez ceva am intrat sa imi iau diploma. N-am asteptat mult dar asteptarea a fost neplacuta fiindca tani care tine strans in mana diploma mea pufnea la fiecare gest pe care il faceam: ca de ce am semnat acolo ca ea mi-a zis mai jos (??), ca de ce am ramas cu pixul in mana ca nu mi-a zis sa urmeaza sa mai semnez si altceva, tanti de la biroul vecin era ofticata ca a mai intrat un amarat sa isi ia diploma si, vezi Doamne,

asta in plus ii lua ei aerul. Enfin. Mi-au dat si supliment la diploma! Ca la tren. Ma uit pe el si ma apuca groaza: cand naiba am facut eu toate chestiile alea???? Asa de batrana sunt? Asa de tanara eram cand am intrat in aceasta institutie?? Am descoperit si o greseala insa nu mai e timp de indreptat: am facut un stagiu de psihosomatica pe care nu mi l-au luat in considerare.

Puse pe hartie, stagiile astea au fost despuiate de factorul omenesc si parca imi sunt straine dar daca ma gandesc bine imi amintesc ca la virusologie, la care am luat 5(!?!!) proful intra la curs si imediat isi gasea un punct in tavan pe care il fixa de la inceput pana la sfarsit de ai fi zis ca acolo creste un prompter. Nu lua privirea de acolo, nu facea alte gesturi care sa sugereze ca era constient de prezenta noastra acolo. Fiica-sa, in schimb, era o tipa super desteapta si vorbareata. La laboratoare a fost chiar placut.

Biocel. Hehe, biocelul, adica biologie celulara, era cea mai ciudatica materie. La laboratoare aveam o asistenta cel putin bizara. Ne uitam la poze frumos colorate cu celule si incluziuni si ribozomi si reticuli endoplasmici si ne lua un somn pe la cursuri......Mai venea "sefu"

, care avea nume cu sonoritate antica si ne dascalea si zbiera ca un apucat pentru ca in final nimic sa nu se schimbe din simplul motiv sa era un bla-bla fara suport concret. sper ca studentii mici din ziua de azi fac un biocel mai dinamic si mai interesant decat ala de pe vremea noastra.

Biostatistica?? Cand am facut eu asa ceva?

Anatomie patologica: una dintre cele mai frumoase materii din facultate. Printre borcanele pline cu foetusi diformi si capete mostruoase, fixam lamele alea la microscop si ne uitam la picturile abstracte de acolo. O materie incredibil de vasta, de necuprins de catre un singur om.Cu atat mai putin de catre un singur student :-P.

Am umblat prin soare si cred ca am facut insoaltie. Am o durere de cap de imi vine sa ma urc pe pereti.

Aerul canicular, amiaza, soare puternic. Asteptam o gramada in statia de autobuz ca sa ne ducem inapoi acasa. Asfaltul era moale si cu degetul mare impingeam in talpa sandalei ca sa fac gropite. Langa noi asteptau autobuzul alti oameni, multi oameni. Barbatii imbracati in tricouri "americanesti" fumau si aruncau chistoacele in cosul de gunoi de culaorea galbenusului. Deasupra, in tavita pentru tigari, era plin de chistoace. Acolo nu erau copii ai strazii care sa le adune. Stateam cu C pe treptii de la unitatea C.E.C. si asteptam autobuzul care venea mereu cu maxim 10 minute intarziere. Pe picioare eram murdare de praf de la atata mers prin oras si oja roz pe care o dadusem de cu seara pe unghii capatase o culoare dubioasa. Acum, cand imi amintesc, parca ma dor picioarele. Nu era "moda" sa iti cumperi apa sa bei. Nici nu cred ca aparusera sucurile "la purtator". Apa beam cand ajungeam acasa. Si nu numai ca beam apa, dar de dezbracam de hainele frumoase, ne imbracam in costume de baie si ne duceam la scaldat. In case era racoare, daca te culcai la amiaza trebuia sa te invelesti. bunica-mea parfuma lenjeriile de pat cu odicolon Bucuresti si mirosea de te durea capul. Mai mirosea a lesie si a covoare de lana ("persiane"). La amiaza nu era nimeni pe strada. Cand iti bazaia o musca prinsa intre geamuri trebuia sa te scoli din pat sa o omori fiindca nu puteai sa adormi cu zgomotul ala. Ne trezeam dupa scaldat si mergeam in gradina. Luam rosii si ceapa si mancam "pita cu unsoare" peste care presaram sare grunjoasa. Painnea avea coaja groasa si elastica, usor dulceaga.
Era frumos cand eram copii, hedonismul nostru ne ferea de frustrari.

Ca sa nu vorbesc in plus, treaba e urmatoarea: de la 1 iulie, daca toate lucrurile merg bine, incep sa lucrez la EPSAN (Etablissement publique de sante Alsace Nord) ca medic rezident psihiatrie. Am fost la un interviu ca sa vad care e treaba pe acolo, cum stau lucrurile, ce vor de la mine, ce vreau eu de la ei, cum e Strasbourgul, ca, vorba aia, nu merg de capul meu :-P.
Intalnirea cu tipa care se ocupa de rezidenti a fost sambata. Cand am intrat pe poarta spitalului, cu inima cat un purice ca o sa dau de niste monstri sacri ai psihiatriei, am vazut o pacienta pe care scria de la o posta EPSE si atunci mi-am zis ca nu poate fi muuuuuuuuuuuuuuult mai diferit decat pe la Obregia. Si m-am linistit de tot cand doamna doctor m-a intrebat daca am lucrat cu risperidona......Well, e posibil sa ma descurc onorabil.
Mai sunt rezidenti romani pe acolo dintre care unul abia acum a inceput sa o rupa pe frantuzeste. Foarte simpatici, cred ca o sa ne intelegem bine. Salariul e incomparabil mai mare decat in Romania desi e mult mai mic decat al unui rezident francez. Deh, ei sunt primii dintre egali.

O sa va arat poze de la Strasbourg si de la Brumath, unde e spitalul. Totul e plin de flori, e curat, nu iashte praf, nu iashte masini pe trotuare, nu iashte scuipati pe strada, iashte croissante si sparanghel bun :-). Oricine ce-ar zice, calitatea vietii acolo e mult mai buna decat calitatea vietii aici. Revin cu detalii.