Stiu, am rarit scrisul.
In primul rand, faptul ca inainte de rezi si dupa am avut o perioada mai lunga in care nu am scris ma face sa revin foarte greu. Parca a fugit muza :-).
In al doilea rand, seara sunt atat de chiauna de cap incat nu mai poate fi vorba despre scris. Am in minte multe lucruri despre care as vrea sa scriu, am multe povesti de spus numai ca ori sunt prea obosita ori e inspiratia plecata aiurea si nu o gasesc.


Ce am remarcat este ca desi credeam ca am scapat de stetoscoape si tensiuni si furosemide si INR-uri (nu ca m-ar fi deranjat vreodata, intotdeauna am gasit medicina somatica foarte frumoasa si recompensanta) acum observ ca si pacientii psihiatrici au tensiune, ca trebuie si ei sa ia diuretice, anticoagulante, ca trebuie trimisi pe la diverse specialitati si pentru asta iti trebuie un diagnostic prezumtiv (si unul cat se poate de aproape de realitate, si asa colegii de alte specialitati au "alergie" la pacientii psihiatrici si mai ales la medicii lor; deh, raca asta frateasca!). Asadar trebuie sa pun iar mana pe semiologia de anul III si pe my beloved Harrison. Ceea ce nu poate sa imi faca decat placere, ma ingrijorasem de altfel ca o sa imi lipseasca partea asta a medicinei.


Actualul director al Spitalului de psihiatrie "Al. Obregia" este fostul contabil, fostul presupus turnator (alaturi de Plesu care se pare ca ar fi depus memorii peste memorii ca sa fie iertat, cine stie cum si-o fi rascumparat situatia) al "afacerii" Meditatia Transcedentala. Poate asa se explica faptul ca nu exista, pe sectii, nici macar un nenorocit de defibrilator mobil, dapai alte fineturi pentru resuscitare. Defapt, numai privind nesfarsita renovare putem trage niste concluzii evidente. In afara faptului ca muncitorii par a se fi eternizat pe acolo...
La psihiatrie se moare, in pofida a ceea ce se crede. Azi am avut primul exemplu concret.

Ieri, in garda, a venit o pacienta cu fuste multe si plisate. Fosnindu-se pe langa mine, a raspandit in aer dulcele parfum al Bitzei: de orez cu lapte si piele calda. Si-a dat jos basmaua si i-am vazut coditele impletite cu panglici rosii. Am inchis cateva secunde ochii si pe retina mi-au ramas, la fel ca in copilarie, buchetelele de levantica, ciresele si merele desenate pe fustele ei.


Mi s-a facut dor de Bitza si de orezul cu lapte mancat pana la ultima lingurita si mai ales de tataie, de ochii lui blanzi de catel certat, de ceafa roscata si rasa corect, de mirosul de biscuiti si ulei ranced patruns in halatul lui albastru de magazioner. Venea in toate serile lunii august cu cate doi saci mari de pepeni: unul cu pepeni galbeni si unul cu lubenite. Mancam pe masa de sub bolta de vie si aroma pepenilor se imprastia ametitor prin toata curtea. Zeama dulce si lipicioasa ni se prelingea pe degete cu o senzatie de gadilat. Stateam apoi pana se intuneca sa adulmecam aerul caldut si sa ascultam cum incet-incet satucul plin de praf din mijlocul Baraganului adoarme. In departare se auzeau cainii latrand si tiganii cantand si din casa o auzeam pe mamaie care ne cheama la somn, in asternuturile ei scrobite si mirosind a levantica.


O iesi, saracul, noaptea, sa bea apa, sa manance cate un ou fiert pe care mamaie, constiincioasa, i-l pune pe masuta, sa se gandeasca la noi ca sa ni se faca dor.


O fi iesit saracul tataie si ieri noapte ca sa ii dea tigancii dureri de cap si ea sa imi vina la garda.

Bai nene, vreau o pauza de romanasii-cei-iuti-la-manie-la-volan. Nu ii mai suport!
Atata comportament antisocial ca pe strazile din Bucuresti nu cred ca mai exista. Atata patima pun in certurile de pe la semafoare si in urmaririle punitive incat ma intreb serios daca s-ar face pe bune examinarea psihologica la scoala de soferi cati naiba ar mai primi carnetul???
Si eu, care zic ca sunt un om normal si imi controlez impulsurile destul de bine chiar si in conditii de stres, ma trezesc gandindu-ma, dupa ce am asistat la injuraturi si morti si mame din motive pur subiective, la cum i-as rupe gatul aluia.
Dar unul care deja are ceva probleme de personalitate sau adaptare!

Nu stiu. Cine naiba a venit cu ideea asta? :-) Care a fost primul?? Va rog nu va suparati pe mine dar nu pot spune la comanda cinci lucruri pe care imi imaginez eu ca ar vrea cineva sa stie despre mine. Nu as reusi decat sa enumar cinci lucruri pe care as vrea eu sa vrea cineva sa le stie despre mine. Asa ca o sa scriu ce aveam de gand sa scriu si de acolo poate or iesi cinci lucruri pe care nu le stiati despre mine :-).


Vocea mea e un pic nazala si atunci cand explic ceva sau cand incerc sa aflu despre un pacient mi s-a spus ca poate sa sune dur. Desi nu pare, in capul meu e destul de ordine. Imi plac clasificarile si pasii marunti.

Inca din anul III, cand vorbeam cu pacientii aveam in cap lista cu criterii de diagnostic si cu clasificari si algoritmi. Aia de ii stiam, normal. Cum aflam ceva, bifam si mergeam mai departe ca sa aflu tot ce ma interesa. Daca omul divaga il lasam vreo 2-3 fraze si il intorceam la oile noastre. Niciodata, pana azi, nu mi-am dat seama ca stilul asta matematic de a lua informatii poate sa nu fie cel mai potrivit. Mi-a zis T ca am speriat-o pe o tanti si am fost initial neincrezatoare fiindca pana acum nu am avut probleme sa stabilesc o relatie cu un pacient si dupa aia enervata pe mine fiindca nu mi-am dat seama cum trebuie sa o abordez pe doamna asta. T avea dreptate, am parut rece si taioasa din groaza de a nu parea ipocrit-empatica.


La celelalte specialitati, atitudinea asta era ok, eu obtineam ce voiam in timpul cel mai scurt posibil si ei erau multumiti ca nu i-a frecat nimeni la cap o suta de ani ca sa afle trei chestii.
Empatia dusa la extrem mi se pare periculoasa fiindca desi nu cred ca atitudinea hipocratica mai are vreun rezultat pozitiv in ziua de azi, totusi o oarecare distanta trebuie mentinuta in relatia dintre medic si pacient. Consider ca daca intervine candva in relatia dintre medic si pacient ideea ca medicul e cel care il va "salva" lucrurile pot sa ia o intorsatura neplacuta din diferite motive: fie terapia nu da rezultatele dorite din motive obiective si atunci se duce naibii increderea pacientului de a incerca altceva, fie pacientul incepe sa se simte dependent de terapeutul lui si atunci va face tot posibilul sa nu se faca bine fiindca asta ar insemna ca relatia cu medicul lui sa inceteze. Si ar mai fi dar deocamdata doar la asta ma pot gandi. Experienta mea este scurta si limitata.


Eu vad relatia ca pe un contract intre doua persoane. Eu, medic, ii prezint solutiile pe care eu le am pentru el. El, pacient, e liber sa aleaga daca sa le urmeze sau nu. Sigur ca teoretic suna foarte bine insa practic e un pic mai dificil de realizat. In primul rand e dificil sa accepti ca cineva refuza un tratament pe care tu il gasesti foarte potrivit si in al doilea rand e foarte posibil ca omul pe care il tratezi sa nu inteleaga in ruptul capului ce ii spui desi tu crezi ca ai fost foarte clar. Tentatia de a lua o atitudine autoritara este, asadar, foarte mare in cazul in care distanta pe care ai impus-o intre tine si el e mare si tentatia de a merge "pe mana pacientului" e la fel de mare daca distanta dintre tine, medic si el, pacient este minima. Niciuna dintre situatii, in opinia mea, nu se va solda cu un succes rasunator.


Am crezut intotdeauna ca e mai bine sa spui "dumneavoastra impreuna cu mine o sa incercam sa rezolvam problema" decat "sa rezolvam impreuna problema". Probabil ca asta vine si din faptul ca firea mea este independenta insa incep sa ma confrunt cu o latura a mea pe care o ignoram: separ complet si irevocabil planurile. Acasa sunt in cochilia mea si mi-e bine si imi place la nebunie sa revars tandretea si la spital, spre groaza mea recent instaurata in mine, sunt rece si calculata. Chiar dura, asa cum a remarcat colegul meu.


Asadar, azi a fost o noua zi in care am aflat iar cat de putine stiu si cat de mult mai am de lucrat la mine. De azi nu mai am nicio pretentie. Nu stiu nimic, am de invatat totul de la capat. Naspa.

Deja m-am dumirit cu cateva chestii pe la spital:

1. Un rezident de anul intai trebuie sa faca tot ceea ce un rezident de anii II, III, IV si V nu au chef sa faca. Sounds fair enough, la cat chef de treaba am :-).

2. Infirmiera nu vine sa ia gunoiul si sa faca un pic de curatenie in cabinet daca nu te duci dupe dansa. Si aici mai multe posibilitati in functie de momentul zilei si functia pe care o ocupi.

3. Asistentele formeaza o societate secreta dar despre asta am auzit doar zvonuri. Revin cu lamuriri.

4. Daca o sectie e in renovare, asa cum e sectia la care sunt eu, lucrarile vor dura cat mai mult posibil, se vor face cu cat mai mare galagie si muncitorii vor face tot ce le sta in putere sa nu isi faca treaba impecabil. Azi a refulat baia din cabinetul sefului meu, la putin timp dupa ce a fost renovata.


5. In scurt timp am de gand sa extermin vreo patru ghivece cu niste plante hidoase si complet nefolositoare esteticii. Va trebui sa lucrez discret.

6. Uitasem placerea nemasurata pe care o simti cand completezi retete si foi. Imi voi face mana cu varf si indesat.

7. "Cabinetul rezidentilor" e un pic mai mare decat camara noastra de acasa. Doi oameni cu greu pot sta asezati fata in fata. Probabil ca asta era si ideea, sa nu carecumva vreun picior de rezident sa aiba loc de intalnire si sa se organizeze intr-o asociatie care sa submineze puterea centrala.

8. Si aici, ca si pe la alte spitale, "NAF" inseamna "n-are farmacia".

9. Peste dosare si mii de foi umplute cu studii, in cabinet la seful meu se bea ceai bun :-)

10. In materie de psihiatrie, unde aveam pretentia ca stiu cate ceva, mi-am dat seama ca nu stiu NIMIC. Nimic nu e ce pare a fi, diagnosticele nu sunt aproape niciodata clare si precise la prima vedere. Si, mai mult decat orice, oamenii cu probleme psihice sufera enorm si totul se rasfrange asupra familiei. Indiferent ca e vorba de anxietate, de depresie sau de schizofrenie, boala psihica e dureroasa, invalidanta si mutilanta pentru intreaga familie. Tratamentul face diferenta intre un om functional si unul pierdut.

11. Am colegi foarte draguti si doritori sa ma ajute. Printre ei, desi inca nu s-a reintors de prin spitale straine, e si Vlad Stroescu, care e exact asa cum scrie :-).



PS: Am vreo doua lepse de onorat. Am sa o fac dar mai pasuiti-ma un picut, va rog!

Nea' Florica era un om mare. La stat si la sfat. La stat fiindca era ardelean de prin partile Sibiului si manca slaninuta cu ceapa in fiecare zi. Era, de altfel, singura mancare pe care o avea fiindca numai asta primea. La sfat, fiindca dupa doua-trei paharele de tuica era in stare sa faca despicarea firului in patru pana plecai chiaun de cap. Era tare interesant sa auzi, in mijlocul Baraganului, grai ardelenesc. Inalt si masiv, nea' Florica avea alura unui trunchi de copac fara crengi. Capul ii era micut pentru statura lui si buzele foarte groase si rasfrante pe barbie ii dadeau un aer copilaresc. Avea ochii foarte albastri si ceafa rosie cu pielea groasa. Vorbea politicos si de cate ori ma intalnea la mamaie, adica foarte rar, tine mortis sa imi pupe ceremonios mana. Imbracat in suba si mirosind a tuica si a branza proasta, nea Florica avea maniere de salon.

Nea' Florica a cumparat casa parinteasca a mamaii mele, o casuta din chirpici, cu o prispa de lemn sculptat si strajuita de brazi inalti.

Aflata pe o straduta mica si ingusta, care toamna si primavara era desfundata de ploi si iarna inghetata bocna, casuta parea rupta dintr-o pictura romantica. Portita de lemn putrezit scartaia si scrijelea pamantul cand o deschideai si banca din fata nu mai prezenta siguranta in cazul in care voiai sa te asezi. Pe langa gard cresteau nebuneste irisi mov si regina noptii si cocotat pe gard boschetul de caprifoi. Am fost inauntru doar de vreo doua ori insa tata in atatea dati mi-a povestit cum el cu fratii lui rupeau usa sa vina la bunici si cum petreceau ei multe ore minunate in jurul mesei joase pe care tronau placintele si mamaliga incat am impresia ca si eu mi-am petrecut o parte de copilarie pe acolo. Parca si vad pusca lui Tantoshu -nume de alint gasit de nepoti strabunicului meu- frumos lustruita asezata in cui sau pisica neagra a strabunicii haituita de copii si aciuiata in cuptor.

Cand nea' Florica s-a mutat in casa Tantoshului primul lucru pe care l-a facut a fost sa taie brazii fiindca, dupa cum zicea, "se aseaza bufnitele in ei si astea aduc moarte si ghinion". Mult timp l-a ocarat mamaie pentru decizia nebuneasca dar intr-un final a trebuit sa se invete cu gandul.

Dupa ce, odata cu moartea lui tataie, a ramas mamaia singura, nea' Florica si nevasta au devenit oamenii buni la toate ai gospodariei noastre. Mamaie le dadea mancare si diverse acarete trebuincioase, tata le aducea lemne pentru iarna si uite asa, de-a lungul anilor, o prietenie s-a infiripat. Prietenie ii spun eu fiindca mamaie nu ar fi acceptat in ruptul capului sa ii spun asa. Pentru ea era o afacere: ei ii faceau niste servicii si ea ii platea.

Nea' Florica era superstitios din cale-afara. Fiecare gest pe care il facea era grevat de o mica incantatie de aparare impotriva Raului. Isi facea cruci peste cruci si avea tot felul de ritualuri de aparare. Iti povestea istorii "adevarate" despre cum cutare femeie a murit in chinuri dupa ce i s-au facut vraji sau despre cutare barbat care a ramas sarac lipit dupa ce nu a respectat un obicei. se ferea de broaste ca aduc boala, de cucuvele ca aduc moartea, de ulii ca aduc saracia, de serpi ca sunt vicleni si aduc invidia. Nea' Florica nu avea dupa ce bea apa si isi ducea zilele de pe azi pe maine, nevasta lui era mereu bolnava, baietii lui erau departe si la fel de saraci ca el insa el depunea eforturi uriase sa se fereasca de ghinioane.

Cand lui nea' Florica i-a murit un baiat i-a zis mamaii cu o voce resemnata vestea si a dat sa plece. Mamaie l-a intrebat daca o sa se duca si el a spus tinandu-si plansul ca "ce rost mai are acum?". A scos atunci mamaie bani de drum si o sticla de tuica si i le-a dat fara sa mai intrebe, el le-a luat fara sa ridice privirea si a plecat spre gara. Pe jos, printre miristi. Trenul nu vine pana la ei in sat.

Aseara m-a sunat tata sa imi spuna ca a murit nea' Florica. Tocmai ii daduse, ultima oara cand a fost pe acolo, o caciula de oaie. Cand a vazut-o, nea Florica a bagat-o in haina si o tinea acolo ca "e prea frumoasa si nu vreau sa o stric".

L-a adus calul acasa de la padure, rasturnat in caruta, umflat si plin de sange. A doua zi, contrar datinii, l-au si ingropat.

Chinuit de saracie, de instrainare si de superstitii, n-a avut parte, bietul de el, nici de o moarte decenta. A murit singur, fara lumanare si l-au ingropat prea repede.

Despre asta, nea' Florica ar fi spus: "rau, domnisoara, rau, asta nu aduce decat ghinion, trebuie sa ne ferim!".

Cum sa ne ferim, nea Florica, de moarte?

Sunt momente in viata cand e bine sa nu te gandesti la cei care o duc mai rau ca tine.
Cand vrei si poti sa pleci la un serviciu mai bun nu e in regula sa iti spui "hai ca sunt altii care o duc mai rau la serviciul lor, e bine si ce am acum". Daca vrei si poti sa te muti intr-un loc mai bun nu te apuci sa spui "lasa ca si aici e bine, uite altii cat de rau stau".

Nu stiu de ce vechii egipteni nu au avut si un zeu al prafului. Si daca ar fi avut, cum ar fi sunat incantatiile si rugaciunile facute Lui? Cu siguranta ar fi vorbit despre cum El, Praful, stie sa faca lumina sa sclipeasca. Sau despre cum El, Praful, poate sa acopere mii de ani de istorie ca si cum ar fi un fir de iarba.
Daca egiptenii ar fi avut un Zeu al Prafului ar fi fost Zeul lor suprem. Mai mare decat Zeul soare fiindca Soarele, fara filtrul miraculos al Prafului, nu si-ar fi revelat splendoarea in milioane de particule.
Fiecare imagine din Egipt pe care o am in minte e acoperita de praf. Praful datator de frumusete al unei tari contrastante. In Luxor e asternut peste temple si sfincsi, peste coloane cu capiteluri diverse, toate aducand cu floarea de lotus sau cu cea de papirus, cele doua plante adorate de egipteni.De culoarea blanii de camila, ruinele scaldate in lumina mai pastreaza ceva din ce au fost si imaginea dezolanta a ceea ce nu vor mai fi niciodata. Multi turisti, prea multi turisti le calca zilnic in picioare. Povestile scrijelite pe ziduri nu mai au putere magica in schimb au o nemaiopomenita forta comerciala. Pe cine mai intereseaza din ce dinastie face parte Ramses III? Ce conteaza ca Neferititi a fost o femeie nefericita? La ce ii mai folosea frumusetea cand visul monoteist pe care il impartea cu barbatul ei s-a spulberat? Pentru cati oameni mai are vreo importanta ca din cetatea de la Amarna, Cetatea Soarelui, nimic nu s-a pastrat? Si ca nu numai praful e responsabil ci mai ales ura oamenilor impotriva unor spirite superioare?

Daca treci degetul pe peretii fostelor temple - caci e permis - simti pe piele o senzatie placuta de gadilat. Eu am asemuit crusta fina si nisipoasa a acestor ziduri cu fundul unui tort din pandispan, ala de e rumenit si un pic intarit. Poate si fiindca au culoare mierii si in lumina de apus ai crede ca daca pui limba pe ele o sa le simti dulci. Prin fostele coridoare misuna zeci de oameni si multe limbi ale pamantului se imbina in a explica misterele faraonilor. Babilonul e acum acolo, la Luxor. Un pic amuzant si un pic ridicol, turistii merg in grupuri-grupuri dupa ghidul lor, urmarind din priviri cate o umbrela sau o mapa ridicata ca semn. In incaperile in care altadata ar fi trebuit sa fii Faraon sau Mare Preot ca sa intri, acum intra tot omul simplu si necredincios. In fata Timpului suntem egali si chiar daca despre Mustafa, ingrijitor la complexul Karnak, istoria nu o sa pastreze nimic notabil, el va fi intrat in camera sacra si secreta al marelui sau strabun. Si daca Trecutul si Viitorul nu sunt despartite decat de noi, oamenii, pentru ca noi sa putem trai mai confortabil cu micimea existentei noastre, atunci pe Mustafa portarul, imbracat in galabeya lui jegoasa si gaurita, nimic nu il desparte de haina aurita a Faraonului. Zeii, asadar, au murit demul daca permit o asemenea blasfemie. La fel ar fi trebuit sa ii trasneasca pe loc pe cei doi tineri care se sarutau in Altar, el bagand discret o mana sub bluza ei, acolo unde se strange caldura corpului.
Cand se lasa inserarea, reflectoarele colorate se aprind si toate hieroglifele au un aer extrem de popart. Cu ultimele eforturi, turistii alearga disperati sa mai vada o incapere, sa mai auda o poveste si sa mai faca inca o mie de poze, toate dupa acelasi tipic: "eu, langa o coloana", "eu, tinand mana pe capul unui mic sfinx", "eu, razand prosteste la imaginea Zeului fertilitatii", "eu ducandu-ma sa ma usurez in toaleta improvizata de la botul sfinxului". Iesiti din complexul-muzeu, o armata de negustori ambulanti alearga inspre turisti carand armele si munitiile lor prafuite: shishe lucioase si prost lucrate, un instrument muzical traditional care nu stiu cum se cheama ca fiecare vanzator ii zicea altfel, esarfe din nylon, scarabei din diverse materiale si cruci egiptene mari sau mici. Toate se vand la un "good price, my friend". Tu treci mai departe zambind, daca esti la inceputul excursiei, sau injurand printre dinti daca esti pe la sfarsit.

In Luxor, ca si in Aswan, Alexandria sau Cairo saracia si mizeria se gasesc la o aruncatura de ochi. Casele sunt aproape in unanimitate neterminate si ingalate. Ferestrele mici si murdare nu lasa sa se vada nimic din ce e inauntru si dupa aerul macabru care iese de acolo ne imaginam ca nu ar fi ceva grozav de aratat.
Gunoiul se arunca printre locuinte sau in canalele de irigatie ale Nilului. Nilul, datator de viata al Egiptului, are capilarele sufocate de cutii, pungi, zdrente si animale in descompunere.
Satucurile de agricultori se intind de-a lungul Nilului si sunt protejate de ochii curiosi ai turistilor printr-un rand de curmali si alti palmieri plantati strategic. Cu aviditate cautam cu privirea intimitatea oamenilor, spatiul lor, mancarea lor, hainele lor puse la uscat.
Barbati in galabeya stateau ciuci si beau ceai din pahare murdare. Barbati in galabeya calareau sacadat un magarus printre rasadurile de varza (incredibil ce verze uriase au astia!). Din cand in cand mai vedeai femei care clateau rufe in apa imputita care le curgea prin fata casei. Femei imbracate in negru si cu chipul acoperit.
Copiii, in schimb, erau peste tot si erau multi. Cati da Allah! In camasute murdare si rapciugoase, pana la genunchi, acopereau cu glasul lor linistea apusurilor de pe Nil. Alergand in sir pe potecile inguste care coborau pe malurile apei, pe copii nu ii mai aduna pe la casele lor zeita Hathor, cu urechi de vaca, ci chemarea muezinilor. Nu stiu sa fi auzit vreo rugaciune mai tanguitoare decat aceasta chemare la rugaciune de la apus. Din toate colturile, prin megafoanele montate in minarete, muezinii chemau. Si vocile lor se imbinau ca intr-un cor, unele mai aproape, altele mai departe, unele mai subtiri latele mai groase. Stiti prosoapele alea kitch de se vand pe la tarabe? Alea cu palmierul proiectat pe un cer sangeriu? Ei bine, apusul de pe Nil este atat de spectaculos incat pare o vedere ieftina. E atat de multa culoare pe cer si pe pamant la ora apusului incat ai impresia ca o simti pe piele, o respiri. E densa si calda si seducatoare. Ca o haina de matase incalzita de caldura corpului. Despre imaginea aceasta a apusului, cand auzeam glasurile de copii si de muezini, ragetele de magari si clipocit de ape, cand beam ceai cu lapte si mancam biscuiti cu gust indoielnic pe puntea unui vaporas care se numea abuziv "Nile beauty" nici acum nu stiu ce sa cred. Era aievea? Am trait eu asa senzatii si am vazut eu asa culori? Si m-am putut smulge din visare?

Pe Nil, praful iti intra in suflet fiindca el creaza culoarea.