Am alergat in toate partile. Plec pentru 15 zile in Egipt si o sa ma gandesc la voi :-). Va imbratisez!

Mi-am dat seama ca nu am mai facut demult poze si mi s-a facut dor. O sa am ocazia de joi incolo, cand plecam undeva tare frumos. Si cald.

Tapiritza are doi copii: unul marisor, sa tot aiba vreo 8 ani, si altul sugar. Tapiritza se intereseaza de bunastarea copiilor si le pune doica performanta. Tapiritza face acte de caritate si pisha ochii atunci cand aude un cor de copii orfani gadilandu-i urechile omenoase. I se inroseste nasul borcanat si parca dintii de sus se rafsira si mai tare in afara. Ce mai una-alta! Tapiritza e o dama de omenie.
Dar sa te fereasca sfantul sa intri in gura Tapiritzei ca iti rogi moartea.
Tocmai azi fusei martora la o iesire a tapiritzei: timp de vreo 10 minute a luat la insulte si la zbieraturi pe soacra/mama in varsta din dotare (ca nu stiu a cui pensionara era) astfel incat ditamai clubul de tenis si fotbal pe fitze....aaaa, pe linoleu voiam sa zic, s-a oprit din vrednica-i fornaiala si a cascat gura spre personajele gata-gata sa se ia de par. Adica, Tapiritza era gata sa sara la gatul femeii in varsta ca femeia aia chiar incerca sa aplaneze conflictul. Vazand Tapi ca nu o scoate la capat cu mamaitza il bungheste pe Tapirul luat cu acte si, tot in gura mare, ii striga tafnoasa: "si tu, mai lasa dracului tenisu' ala, ca esti un nesimtit!". Acu', Tapirul morcovit, ce sa mai zica? Orice ar fi zis ar fi fost rau si asa ca a bagat trompa in racheta si i-a tras o minge in stomac partenerului de sa ii vina omului rau, nu alta!


Nu sunt o intima a Tapiritzei si nici nu ma intereseaza sa fiu insa cand am vazut-o alintandu-si bebele si plangand de ii salta chimesa pe sani de mila orfanilor am zis in sinea mea: ian te uita, Lulu, ce femeie cumsecade! Mai apoi, cand am vazut cum isi insulta pensionara si cum isi umilea barbatul asa un sictir m-a traznit ca nici nu m-am mai uitat la ea.


Ma intreb eu: ce viata de cuplu mai spera sa aiba asemenea oameni? Ce tandrete mai poate exista dupa asa umiliri, cu siguranta nu singurele si nu cele mai grave. Ca acasa sigur a continuat scandalul, intre un bebe si un baiat suficient de mare ca sa inteleaga ca mama si tata se dispretuiesc. Ce ii tine pe oamenii asta impreuna? Copiii? Ma indoiesc... Ori e vorba de bani, ori e vorba de nesimtire. Si daca mai exista o singura farama de iubire intre, aia e sufocata de orgolii si ambitii personale, de razboaie reci in care castiga cel care raneste cel mai adanc si in care niciunul nu realizeaza ca nu exista castigator. "Na, azi eu l-am jignit, i-am zis-o!" . "De data asta i-am aratat eu ei cine e seful". Cine e seful? De ce trebuie sa fie un sef?


Pentru cei interesati, mai lasati sa treaca vreo 5 ani si va dau numarul de telefon al cabinetului meu :-).

"Asa-mi vine cate-odata/Sa dau cu cutitu-n piatra".

Azi am terminat de citit "Hotelul alb" de D.M. Thomas. Mult erotism, deloc pornografie. Atmosfera ca de vis, daca s-ar face film ar trebui sa semene oarecum cu filmele experimentale studentesi. Sau, si mai bine, ar trebui filmat prin pinhole.

Mult foc si multa apa, focul ca sa mistuiasca si apa ca sa spele cenusa ramasa.

In lacul mare al subconstientului plutesc precum cadavrele dorintele si nefericirile. Le aduc la mal valurile: ale intamplarii, ale premonitiei, ale iubirii, ale regretului.

Lisa Erdman e pasionala. Lisa Erdman nu traieste pasional. Lisa Erdman viseaza mult si scrie poeme erotice. Are presimtiri sumbre si isi intuieste moartea. Pe a ei si a altor sute de mii de oameni. Lisa Erdman este pacienta lui Freud.

Ultimele doua capitole au trezit in mine Furiile (asemenea celor care il bantuiau pe profesorul Solanka a lui Rushdie). Vor trece. Insa, la fel ca imaginea aceea inspaimantatoare din filmul de razboi pe care l-am vazut cand eram foarte mica, una dintre scene imi va ramane intiparita in memorie si in Furie.

Odata cu trecerea anilor, si in mine se cladeste un Zid al plangerii pe care vor sta lipite zeci de fotografii infatisand moartea, crima, cruzimea, boala grea si incurabila, dispretul, ranchiuna, ura, inconstienta, durerea fizica, durerea sufleteasca. Azi am mai adaugat o fotografie la Zidul meu al plangerii. Nu va spun care, cu siguranta si pe voi o sa va cutremure si nu o veti putea uita.

Nu imi place sa fie luni. Gasesc ca e o zi total lipsita de bun simt si cel mai rau ma enerveaza ca de cate ori m-au napadit senzatiile ca ceva e prea mare pentru puterile mele era luni.


Rezolv una dintre lepse si ma scuz pentru intarziere. Stiu ca mai am de rezolvat si alte lepse si cat de curand o sa le onorez.

Asa, oompa ma pune, daca am inteles eu bine, sa aleg o carte, una singura, care eventual m-ar insoti pe o insula pustie ceva.


Fara sa stau pe ganduri, m-am repezit sa zic Un veac de singuratate a lui Gabriel Garcia Marquez fiindca de cate ori ma gandesc la o carte care m-a facut sa visez ma gandesc la Macondo, la Inaltarea la Ceruri a frumoaser Remedios, la cataplasmele contraceptive cu mustar, la galcile lui Aureliano Buendia si la toata atmosfera bizara din camera mea de cate ori citeam pasaje din carte. Fiindca, trebuie sa va spun, cartea am citit-o de vreo 3 ori si pasaje din ea de nenumarate ori. De cand am citit-o prima oara, orice carte cu pretentii de literatura bizara as citi o judec prin caleidoscopul lui Marquez.


Dar am stat mai apoi si mi-am zis ca daca as fi izolata pe o insula pustie dupa cativa ani, in care probabil ca as invata pe de rost Cien años de soledad m-as regasi batrana si plictisita pana la exasperare de galcile lui Aureliano asa ca, daca ar fi sa citesc pentru tot restul vietii o singura carte aceea ar fi Biblia. Si nu din vreun sentiment excesiv de religiozitate sau bigotism ci pur si simplu fiindca am senzatia ca cineva ne prosteste cam mult cu interpretarea traditionala.
Cat mi-o mai ramane de trait, pe o insula tropicala fiind, fara antibiotice, antiseptice si cu spectrul insectelor si animalelor ucigase deasupra capului, as buchisi Testamentele si, poate, cu mintea cea de pe urma, o sa pot sa strig si eu Evrika!...Si as scrie cu pe coji de palmier rezultatul cautarilor pentru ca peste 100 de ani, cand din mine or sa ramana numai dintii si din cojile de palmier nimic, sa se aleaga praful de cercetarea mea asidua.
Dar, dupa cum merg lucrurile, peste 100 de ani probabil ca Biblia va fi considerata o elucubratie ivita din isteria in masa a popoarelor "primitive" si defapt, peste 100 de ani, probabil ca deja ne-om fi devorat intre noi.
Dumnezeu nu ne poate impiedica la nesfarsit sa ne mancam copiii la MacDonalds, cu Fanta/Cola/Sprite.


Ce mai una-alta! Ador utopiile!


Leapsa pentru: Alex, Simi si Vlad

Cand faceam azi sucul de portocale si grapefruit pentru micul dejun mi-a venit in minte romanta aceea veche si naiva, cantata de multi neni si tanti:



"Casuta noastra, cuibusor de nebunii
Te asteapta ca sa vii...
Casuta noastra, unde-ntai ne-am sarutat
Plange dorul-neincetat."



Cand eram mica, foarte mica, de cate ori o ascultam mi se parea ca il aud pe acel "Dorul" care plangea in hohote. Nu stiu de ce il personificam fiindca stiam foarte bine ce inseamna "dor". "Dorul" era un nene la vreo 40 de ani, neras, negricios la fata si cu parul valvoi, netuns de ceva vreme. Mirosea a tutun si a alcool ca dupa o noapte de betie trista. Ochii erau spalaciti, cu pete maronii pe iris. Era imbracat intr-o salopeta bleumarin toata murdara de ciment si noroi si in picioare avea niste bocanci scalciati si cu limbile scoase. Statea pe un scaun cu trei picioare pe care il rezemase de un perete ca sa nu se rastoarne si tinea o mana la barbie, asa cum isi tin babele baticul la gura. Din cand in cand mai ridica ochii si se uita pe fereastra, o fereastra mica cu ghivece cu muscate pe pervaz (amestecam aici inca o romanta) sau ofta amarat privindu-si mainile batatorite. "Dorul" lucra la Refractara, facea caramizi si avea silicoza la plamani.


Plangea saracul "Dorul" de mi se rupea inima

Ce ne duce inainte, in viata? Care sunt motorasele invizibile si subconstiente care ne propulseaza ?
De la o vreme am o vaga impresie ca esenta acestor impulsuri este aceeasi numai ca manifestarea difera in cel mai inalt grad.

Cu ce se deosebesc telurile mele de ale altor milioane sau miliarde de oameni?

Vreau sa imi ating cat mai multe dintre obiectivele mele profesionale, unele realiste si lucide si altele cam "hors-piste".


Nu sunt si n-am fost niciodata o carierista. Cred in implinirea intelectuala mult mai mult decat in implinirea profesionala. N-am ambitii administrative si nici orgolii de conducere desi nu as refuza un asemenea rol daca el m-ar ajuta in vreun fel la atingerea scopurilor intelectuale. Insa l-as refuza fluierand daca el m-ar rapi familiei. La ce bun sa vii la serviciu cu mandrie daca acasa vii cu coada intre picioare?


Vreau sa am o familie cat se poate de functionala si pentru asta am facut un pact cu mine in care mi-am promis sa detectez si sa anihilez orice situatie/sentiment care ar putea crea peste un an, doi, zece Frustrare. Daca ceva stiu sigur ca va deveni motiv de Frustrare dezastruoasa atunci e mai bine sa nu merg pe drumul ala indiferent cat de mult mi-as dori. In cele din urma, Frustrarea si Resentimentul pot sa distruga orice. Absolut orice. Si decat un esec lamentabil din care sa nu ramai cu nimic in afara de remuscari si ranchiuna, mai bine melancolia. Tot frustrare, intr-un fel, dar fenotipic mai blanda.


Vreau sa pot face diferenta cat mai bine intre lucrurile importante in perspectiva si lucrurile importante pe moment. Pentru asta va trebui sa ma bazez mult mai mult pe instinct fiindca instinctul, daca stim cum sa il ascultam, ne aduce la suprafata toate rationamentele sanatoase si, intr-un fel, dumnezeiesti, pe care mintea noastra de oameni moderni le-a ingropat in subconstient. Intuitie, cred ca mai degraba asta e cuvantul potrivit. Aici ma scald in ape tulburi si nu vreau sa ma afund pana nu ma documentez mai bine.


Sper ca la un moment dat voi accepta in intregime faptul ca nimic din ce mi se intampla nu este mai presus de mine. Tot ce am este al meu prin decizie, oricat de obscure ar fi originile acestor decizii si in nicio situatie nu am mainile legate, oricat de absurde ar fi alternativele. Intotdeauna exista cel putin doua rezolvari pentru o problema. Cel putin teoretic.
E important sa stiu asta fiindca nu am voie sa uit vreodata ca sunt complet libera in fiecare dintre hotararile mele si oricine din anturajul meu este la fel de liber ca mine. Donc, decizia fiecarui om drag in parte duce, in final, la rezultate. Care pot fi fericite sau nu insa responsabilitatea ad integrum nu imi va reveni niciodata numai mie si nici eu nu o voi tranti numai pe umerii altuia. Responsabilitatile sunt mereu impartite asa cum o rezultanta este intotdeauna suma mai multor forte. Si de aici se desprinde ideea salvatoare a conlucrarii si comunicarii si acordului. Adica orice forma de totalitarism nu face decat sa schimbe cursul fortei rezultante si intuitia imi spune ca nu in sensul bun.


Sensul bun? Eu inteleg sensul bun printr-o situatie in care doza de frustrare e minima, libertatea este maxima, tandretea de acasa iti incalzeste zilele si deci fericirea tinde spre infinit :-). Haha, nu stiu daca o mai fi spus careva asta, probabil ca da fiindca imi pare o chestiune banala, insa cred ca am sa ma hazardez in a da o formula a fericirii:

F= libertate/frustrare * tandrete


Recitesc ce am scris mai sus si imi dau seama ca intrebarea de la inceput e perfect valabila: ce naiba ne propulseaza? Cu ce difera telurile mele de ale altora?
Cu nimic. Difera doar abordarea si de abordare depinde atingerea scopului final, care o fi ala. Intuitia imi spune ca e dumnezeirea si tot intuitia imi spune ca e mult mai usor de atins decat vrea Biserica traditionala sa ne faca sa credem. Trebuie doar sa acceptam sa fim liberi, tandri si onesti. Constiinta adevaratei libertati nu poate sa promoveze in noi decat responsabilitate in fiecare dintre deciziile noastre. Si responsabilitatea e ceva bun fiindca e onesta si nu ne duce pe drumuri aducatoare de frustrare. Aici insa intervine factorul III al ecuatiei si probabil ca aici intervine si Dumnezeu: tandretea. Pare sa fie unicul factor pe care nu il avem ab initio in jurul nostru. Desi iarasi, intuitia imi spune ca tandretea genereaza tandrete insa si asta mai trebuie studiat...
Sau poate ca doar aici isi permite Dumnezeu sa intervina in libertatea noastra: ne aduce un dram de noroc atunci cand deciziile noastre o iau razna pe coclaurii Supravietuirii.

Era negricios de felul lui. Defapt, nu, nu negricios, pielea lui avea mai degraba o nuanta roscata, ca pieile tabacite. Mai tarziu, cand a venit vremea lui Winnetou asa imi imaginam tenul indianului: roscat si intins ca al lui Toma. Nu era foarte inalt dar nici nu era scund. De statura medie, cum s-ar zice. Mainile mari ca niste lopeti erau pline de bataturi si le simteam aspre ca smirghelul cand ma mangaia pe obraz.


Nu imi amintesc sa il fi vazut altfel decat cu un rand de haine: niste pantaloni de culoare incerta si croiti ca cei din armata austro-ungara, Dumnezeu stie prin ce minune or fi supravietuit timpului si o camasa in carouri cu gulerul ros si manecile sufelcate. Iarna isi punea o suba gri si o sapca de ceferist si asa scapa de frig.

Nu locuia niciunde si peste tot. Intr-o vreme statea cu un unchi de-al meu, Jenu si ii ingrijea pe amandoi matusa Anico. Casa era mica si darapanata, cu un cerdac ingust si diform. In camera lor duhnea a greu a alcool, tutun si bocanci imputiti. Mergeam cu bunica-mea, din cand in cand, sa le mai ducem cate ceva de mancare si sa o mai consolam pe matusa Anico, nefericita subreta a acestor doi copii mari. Bunica-mea, care avea intotdeauna impresia ca e datoare sa tina morala tuturor betivilor din cartier, ii mustruluia de fiecare data desi de cele mai multe ori ei sforaiau linistiti trantiti pe o parte sau ii cantau romante nemtesti.

Cred ca au fost colegi de facultate sau asa ceva, in orice caz, amandoi fusesera in tinerete profesori de germana. Si amandoi recitau admirabil din Goethe pe cate un pahar de rachiu sau mishmash*.

Despre unchiu' Jenu o sa vorbim altadata fiindca acum, cand eram gata-gata sa adorm, mi-a venit in minte chipul bonom al lui Toma. Avea un zambet care topea zapada: larg, onest, fara ascunzisuri. Ochii lui erau mici si stralucitori, cu raze de riduri asa cum fac oamenii care toata viata au ras sau au stat in soare.

Ma lua pe genunchi si ma mangaia tandru pe obraz si pe par mirandu-se de fiecare data de cat de mult seman cu mama. Ma atragea la el bunatatea din glas si din priviri, ma facea sa ma simt importanta si deosebita si desi n-o rupeam pe nemteste deloc (de altfel cred ca imi lipseste gena pentru invatat germana fiindca nici azi, in ruptul capului nu pot trece de gutte nacht si kein si nicht) imi spunea ca am talent. La ce, nici el nu putea sa spuna...

In tinerete canta la vioara. In tinerete. Tinerete. Nu cred ca avea mai mult de 40-45 de ani in vremea aia insa putinele detalii pe care le dadea despre tineretea lui le spunea ca si cum totul s-ar fi intamplat demult, cu secole in urma. Nu se stia despre viata lui mai nimic, copiii spuneau ca ar fi avut o fetita care a murit cand era mica dar cine se poate increde in legendele si folclorul copiilor? Bunica-mea dadea despre el doar detalii moralizatoare, ca atata stia ea. Singurul lui tovaras si de confidente si de bautura era unchiu' Jenu, care nici el nu mai era in stare sa dea detalii despre viata lui dapai despre a altuia.

In multe seri de vara, cand dinspre camp venea miros de iarba cosita, il gaseau oamenii trantit in vreun sant sau pe vreun teanc de fan, dormindu-si somnul greu de alcoolic. Odata ce anii au trecut si unchiu' Jenu a murit, Toma era vazut din ce in ce mai des prin santuri si nu numai vara. Bunica-mea s-a hotarat atunci sa ii propuna sa locuiasca la noi in pod, unde era oricum mai bine decat afara. Ii dadea zilnic de mancare insa de baut niciodata. Asa ca Toma a trebuit sa se descurce altfel pentru a-si stavili patima si a inceput sa fure ouale gainilor bunica-mii. Naiva cum era se tot intreba de ce de la o vreme "nu se mai oua gainile" ei si nu voia in ruptul capului sa creada ca Toma comite nelegiuirea. Ba mai mult, Toma ii vindea ouale unchiului meu pentru un pahar de ceva tarie si bunica-mea era multumita ca avea pe ce sa faca omleta. Cand l-a surprins asupra faptului, buni s-a dus furioasa la unchi-miu* si i-a spus sa faca bine sa il dea afara pe Toma. Cand se ducea sa puna in practica fugea sa ii spuna sa il mai lase macar o zi. Si povestea asta a durat cativa ani: de cate ori avea femeia nevoie de oua si vedea ca nu are il punea pe unchiu' sa il dea afara pe Toma numai ca sa alerge in urma lui si sa il roage sa il mai lase macar o zi.

Acum vreo 5 ani a fost o iarna teribila prin locurile alea si intr-una dintre nopti temperatura a scazut cu foarte multe grade sub minus. Cand a doua zi bunica s-a dus sa ii dea ciorba si tocana lui Toma, Toma era teapan sub patura si suba capatate. In combinatie cu alcoolul, gerul din noaptea aia i-a fost fatal. A venit politia, a venit medicul legist, autopsia s-a facut pe loc si pe Toma l-au ingropat undeva la marginea cimitirului, in haine de capatat si sicriu ieftin. Ba chiar au facut si o mica pomana. Bunica-mea, cand isi aminteste, si azi il vaita pe Toma.

Toma era necredincios desi in tinerete canta in corul bisericii de rasuna strana. Cel putin asa spuneau copiii, dar cine poate sa creada toate povestile copiilor?


*mishmas era o combinatie de rachiu si lichior care se bea de obicei la inceput de betie sau dimineata, pentru dres mahmureala
*unchi-miu e o formula pe care in vorbire o folosim cu totii si de aia nu m-am sinchisit sa o ca la carte. E vorba de unchiul meu Andrei, fratele mamei.