De cand l-am vazut prima oara m-a fascinat desi retinusem aiurea si titlul si autorul. Apoi am mai fost acolo si l-am revazut. Si o sa mai merg sa il mai vad. Sunt doar trei obiecte pe care le revad cu mare placere daca ma duc: pe El, lampa Tiffany adevarata si o masa de toaleta din lemn de artar.
Cautand detalii am gasit un articol foarte interesant despre cum au inceput proletcultistii sa ascunda tot ce nu le placea...

...cum stau traducatorii prezidentiali la o intalnire oficiala? Intre cei doi sefi, ingramaditi toti pe o canapeluta. Tocmai ce l-am vazut pe Base care vorbea cu un nene francofon de asta si intre ei o inghesuisera pe una care se vedea de la o posta ca abia mai sufla. Isi tinea bratele strans pe langa corp si tare mi-e ca din cand in cand mai dadea cate un cot de "ia da-te mai incolo, bre, nu vezi ca abia mai respir?". Ce o fi fost in capul lor sa se aseze toti pe aceasi canapea care in mod evident era prea mica sa ii incapa! Si care ar fi fost variantele pentru traducatoare? Pai ori statea in capul lor, in spate, da ar fi trebuit sa se aplece senzual cand la urechea unuia cand la urechea altuia si atunci i s-ar fi vazut les seins. Sau ar fi putut sa stea la picioarele lor, pe jos si cand zicea unul ceva haios sa se prapadeasca de ras si sa le traga cate o palma tovaraseasca peste coapse.

Si amaratii aia din Laos au venit sa-si rupa picioarele pe la noi....

Era prin '92, cred, cand am fost cu mama si cu tata sa mancam profiterol la o cofetarie din zona Unirii Fantani. Imi amintesc toata ziua aia la fel cum imi amintesc fiecare iesire cu ai mei. Nici nu prea sunt nevoita sa fac sfortari de memorie, de altfel...Era vara, sau inceput de vara. Era, in orice caz, cald. Purtam o rochie cu multe culori si cu bretelele in "X", croita toata minunat in clini si cu vreo cateva numere mai mari. In ziua aia mi-o cumparasem de la etajul 4 din Unirea, Casa Vanda. O am si acum, mi-e scurta scurta dar inca mai intru in ea. Am intrat intr-un magazin pe bulevard si acolo erau cateva numere din Marie Claire Maison. Mama mi-a luat una, era pentru august si avea multe pagini cu imagini si case din Normandie.
Ani de zile revista a fost pentru mine o gura de aer racoros, un motiv sa ma retrag si sa visez la ce vedeam. Imi parea ca din paginile ei iesea miros de plante si de mare, ca simt briza, ca aud cum fosgaie frunzele si ciorchinii de glicina. Erau poze cu un castel frumos, cu piscina cu peretii din piatra nefinisata, cu ghivece imense cu glicine care impanzeau tot pracul castelului, o gradina matura cu tufisuri si flori si copaci impecabil aranjati. Si mai erau acolo masute rotunde de gradina cu blat din mozaic si picioare fine din fier forjat. Pe masute era cate o farfurie colorata in orange pe care stateau ba o jumatate de kiwi ba o jumatate de grapefruit. Peste cateva pagini erau poze cu o casa de pe malul marii, cu scunele din panza alba de in, patul de lemn alb si lenjeria in dungi alb-bleumarin. Senzlonguri mari, comode si suport pentru ziare din lemn alb. In gradina, un tablou cu o doamna cu palarie enorma statea asezat de piciorul unui scaun. In rafturile din bucatarie, sticlarie transparenta ce lucea de la soare. Un ursulet din sfoara, un suport de lumanare, un iris intr-o eprubeta, nisip pe veranda. Casele astea goale, in care as fi jurat ca e racoare, ma asteptau pe mine, eu dormeam acolo, in patul alb, eu faceam baie in piscina cu peretii de piatra poroasa, eu citeam o carte la masutele fine si mancam fructul ala cu miez verde si seminte negre. Eu stateam pe veranda cu picioarele in nisip, eu la masa de lemn, eu pictam tabloul. Dintre toate astea, ce am putut cu adevarat sa fac a fost sa mazgalesc si eu pe doamna frumoasa cu palarie mare.
Acum nu mi-a mai ramas decat doamna ca revista a intrat in pamant, nu am idee unde, cand, cine si de ce a aruncat-o.

Azi dimineata, pe la 10, se circula incredibil de bine in Bucuresti. Pe str. Traian, unde de obicei se merge bara la bara pana la Foisor, erau 4-5 masini la semafor. Probabil si din cauza ca bugetarii sunt liberi dar poate ca s-au si speriat oamenii ca o sa fie trafic si nu au plecat cu masinile de acasa. Si a propos de bugetarii liberi, BCU e inchis pana pe 1 octombrie. Dupa ce ca mai mult de o luna pe timpul verii aceasta Biblioteca Nationala e inchisa, dupa ce ca oricum nu erau deschise toate salile ci au deschis cu taraita, cate doua-cate doua, dupa ce ca in weekend era inchis si nu tineau in timpul saptamanii pana la 20:00 ci pana la 18:00, acum mai au bibliotecarii cei harnici un motiv sa frece menta pe banii statului.

Si tot din cauza de sommet, mama e in libertate. Mama in libertate+BCU inchis inseamna ca eu azi am ajuns la nivelul III (avansati) in mint rubbing.

...putem trai fara confirmari? Unde se termina asteptarea emotionata si unde incepe asteptarea ingrijorata? Cat timp putem face pe cineva sa astepte? O zi? Un an? Toata viata? Daca e adevarat ca atunci cand murim regretam si ce am spus dar mai mult ce nu am spus, atunci de ce ne purtam ca si cum am fi nemuritori? Cat timp trebuie sa ne imaginam povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat timp trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul dorit sa fii vlaguit de la atata asteptare? E mereu de dorit o viata de asteptare emotionata mai degraba decat o viata de certitudine molcoma? Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cat timp dispare interesul? Dispare vreodata interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp ne umple durerea? Dar regretul? Dupa cat timp apare sentimentul esecului? Si cat timp ne imaginam ca daca vrem nu o sa ne gandim la asta?

Am o senzatie neplacuta, extrem de neplacuta. Eram bine cu durerea mea in cot in legatura cu sustinerea de maine pana am vorbit cu Simi , despre care se stie ca te agita inaintea unui examen si cu care sunt empatica si cand trebuie si cand nu trebuie (nu te supara, frate!:-P)
In cateva cuvinte, ma simt naspa!

Cand spui "Ah, urasc prostii!" te introduci pe tine, automat, in categoria oamenilor destepti. Cine a zis ca trebuie sa existe numai oameni destepti?
Mult mai rezonabil mi se pare sa se spuna "Ah, urasc increzutii, infumuratii, mitocanii, momarlanii, needucatii, nesimtitii, nespalatii". Si asta pentru ca e vina LOR ca sunt asa. Din lene.
Exista un bon sens cu care te nasti, care e inscris in gene. E finetea pe care o emani prin toti porii si delicatetea ca o aura. Nu o au toti oamenii si nu e vina lor. Dar exista si ceea ce se cheama educatie, AUTOEDUCATIE si autocontrol si asta este de datoria fiecaruia dintre noi sa ni le insusim. Pentru ca fiecare dintre noi poate, indiferent cu ce soi de gene a venit pe lume. Asa ca nu urati prostii naivi si cumsecade. Blamati prostii care cotcodacesc de pe varful unui morman de gainatz si, poate mai mult decat pe acestia, pe desteptii care se comporta ca niste prosti cand se dau cocosi...
Sa fie foarte clar ca un om cu adevarat inteligent si INTELEPT va fi modest fiindca nu are nevoie sa-si improaste inteligenta peste vulg, salivand la gandul desteptaciunii lui si scuipand audienta. Stie ce si cat poate si cei de-o fire cu el vor sti, la randul lor, ce si cat poate acesta. Nu cauta recunoastere fiindca ea vine de la sine. Nu are nevoie de osanalele micilor gainatzi fiindca sunt inutile pentru el, nu il ajuta sa creasca in intelepciune.
Cand vezi pe cate unul cum se da de ceasul mortii si guitza pe la TV sau alte forme media despre cat e el de bun in ce face si cat e el de apreciat de o sleahta de alti mici gainatzi ti se intoarce stomacul pe dos. Ce impact au d'alde astia in viata reala? In realitatea care ii inconjoara? In lumea in care traiesc? Unul cat se poate de trecator, ca o rafala de putoare ce vine duios dinspre veceul turcesc, zugravit in alb-stralucitor ca sa se vada mai bine pe pereti rahatul de musca.

Pisica mea stie cand exista carne cruda in frigider. Ei bine, azi dimineata carnea cruda era la dezghetat si, ca de fiecare data, de cateva ceasuri bune o tine tot intr-un miau si un mau si un mau-au-au-au-au si ma trage de pantaloni si face tumbe numai-numai o sa capete. Dar nu capata fiindca in ultimele 4 zile a facut exces de carne cruda (se pare ca numai eu rezist privirii galese si pisicelilor). Nu pot sa va spun in ce concert de vaiete si de jeluire am pregatit eu puiul pentru gratar si cum o amenintam si cum "Domnisoara Lulutza e rugata sa paraseasca incinta altfel va fi scoasa cu forta si pedepsita". Tocmai ce ma felicitam ca am reusit sa rezist unor cersetorii de inalta clasa cand vine mama si o aud ca "ce vrea fetita? hai sa ii dea mama ei ceva bun" si hatz! Lulu a mea s-a ales cu o halca de carne. Adica eu ma chinui sa o educ si mama strica in 10 minute tot ce am realizat eu intr-o jumatate de zi. Sunt absolut sigura ca asa o sa faca si cu copiii mei: eu nu am sa le dau voie, de exemplu, la cartofi prajiti si mama, de dragul lor, o sa le faca toate poftele. Bine ca macar o sa ii puna sa citeasca...obezi da' dastepti.

Inca nu m-am refacut dupa "efectul chinezesc", am mancat trei linguri de spanac si parca as fi mancat pietre. Am dormitat toata ziua desi noaptea trecuta a fost ok. Am facut niste grile random si am scos un punctaj de kkt. E prima si ultima data cand mai fac grile random.

Nu demult, beta-blocantele erau adorate pe altarul cardiologiei. Acum, unui nou medicament vechi, inhibitorul de enzima de conversie, i se aduc jertfe de slava. Pentru cat timp? Nu stim, dar mi se pare grozav cu in cativa ani se schimba moda prin medicina ceva de speriat. Se fac tot felul de studii care au concluzii din ce in ce mai bombastice.

Un alt studiu interesant din care insa medicii participanti au recunoscut ca habar n-au ce concluzie sa traga fiindca nu au gasit mecanismul logic incriminat este acela facut pe 5,8 milioane de nasteri. Ei au observat doar, fara sa isi poata inca explica, faptul ca mortalitatea natala este de 3 ori mai mare in cazul copiilor nascuti prin cezariana decat in cazul celor nascuti pe cale normala. Eu, ca femeie, as alege de 1000 de ori operatia cezaraiana in locul nasterii naturale din nenumarate motive care NU tin de estetica si de comoditate ci de sanatate: o nastere naturala este incredibil de traumatizanta atat pentru mama cat si pentru fat, se elibereaza la substante de stres de te zapacesc, toata zona perineala, care are, har Domnului, marele rol de a te impiedica sa scapi pe tine, e facuta harcea-parcea, poate dura foarte mult, timp in care tie iti piere orice chef de adus copii pe lume si vrei doar sa scapi, malpozitionari ale copilului care pot fi periculoase mai degraba intr-io nastere noarmala decat la cezariana si altele. Una peste alta, cezariana e o solutie mult mai eleganta decat brutala si primitiva nastere normala asa ca sunt convinsa ca exista un alt factor de risc nelamurit care creste mortalitatea in cazurile specificate si care nu are neaparat legatura cu operaia in sine.

Alta duda, cica monoxidul de carbon ajuta mamicile predispuse la pre-eclampsie, o complicatie grava a sarcinii, sa duca la capat o astfel de sarcina cu probleme, fiindca previne apoptoza. Cu alte cuvinte, dupa o masa copioasa o tigara canceroasa. Sau sa stea intr-o intersectie sa dirijeze un pic traficul...
Pentru cei care vor sa citeasca mai mult, articolele sunt :

IEC acum pe altar

Operatia cezariana

Monoxidul salvator

Domne', nu ma bag...Da' asa imi vine sa zic o vorba!

Ma tot gandeam cum as putea sa abordez eu comisia si mi-a venit o idee geniala: daca as incepe si eu in stilul lui Nea' Marin? In comisie sunt doi barbati si doua femei (un prof si trei confi) asa ca numai bine merge sa le zic cam asa:

Domnule Profesor...Domnule Conferentiar...Si voi, fa!

Care e curios sa stie cum apare fenomenul de "deja-vu", aici e un articol interesant, desi eu am o teorie mai simpatica, oarecum cuantica, mistica cu siguranta :-).

Bon, hai sa va povestesc scurt (ca ma duc la somn) ce s-a intamplat: luni seara am fost cu fetele la un chinez la care am mai fost de multe ori si am mancat supa acra-iute de care am mai mancat de la fel de multe ori. In seara aia, chinezul a pus ceva in supa fiindca am facut o toxiinfectie ceva de speriat. D imediat dupa, mai ales ca ei deja ii era rau si E candva a doua zi. Daca o mai pati ceva, saraca, o sa infunde canalele de pe alte meleaguri....Restul, din cate am auzit, nu au patit nimic, din fericire. Luni noaptea si marti toata ziua am fost la pat, deshidratare, febra etc.
Chinezul cu pricina se gaseste pe langa Ruby Tuesday, intr-o baraca fara firma unde pe usa e lipita o foaie pe care scrie "Restaurant categoria I"...

Azi de dimineata m-am tarat pana la facultate unde, ca in orice basm, am avut ocazia sa constat ciclicitatea vietii. Cand am dat admiterea i-am vazut pe astia care terminau atunci anul 6 si mi se pareau asa de batrani si de hartaniti ca m-am cam speriat. Acum, cand am dat licenta, ma gandesc ca un boboc de anul 1 la fel ne priveste pe noi: imbatraniti, seriosi, incercanati, mai grasi cu 20 de kile, cu parul alb, cu copii, cu probleme existentiale serioase.Si tot intru simbolul cercului, admiterea am dat-o intr-o sala de disectie ca si acum licenta. Doar ca de data asta nu m-a mai oripilat gandul ca acolo a stat un mort. Acum, gata, doua ore somn ca am treaba mai incolo :-).

Miercuri am licenta si nu as putea spune ca mor de grija. In schimb, "simtz enorm si vaz monstruos" (genial e omul asta, cel mai destept roman din toate timpurile) cand ma gandesc la data de 19 noiembrie. Na, ca acum mi-am amintit de o schita si ma duc repede sa o citesc. Din cand in cand mi se face o foame de Caragiale ceva grozav, cred ca sunt dependenta.
Si acum m-a pocnit o poveste cu toamna pe care vreau sa o scriu da' nu am timp...


Later edit: o fi frig afara sau mai pot inca sa ies in sandale ?

Desi nu ne place sa ne gandim la asta, e un pic neplacut cand ne dorim sa cunoastem pe cineva intr-un sens romantic si acea persoana ne refuza. E natural sa nu ne placa. Si la fel de delicat este cand incerci sa spui cuiva ca ai pe cineva astfel preintampinand avansurile amabile si previzibile si evitand ca celalalt sa fie prea dezamagit. Relatiile dintre oameni sunt greu de ingrijit, nu ne putem baga picioarele in ce simt si ce spera.
J'ai une relation romantique comme un papillon.

Era frumos de Craciun cand eram mica. Bunica-mea, ca orice bunica adevarata, facea cozonaci, sarmale in oala de pamant, un milion de feluri de mezeluri din porc, toate afumate (sangeretele era cel mai scarbos dintre toate). Facea prajitura cu mar, ca nu scapa de gura mea si facea o curatenie in toata casa de sclipeau podelele. Pe vremea aia, inca se mai spalau podelele cu lesie. In dulapurile vechi prindea pe marginea rafturilor coltunasi de dantela apretata. Spala bibelourile si le lustruia, apreta perdelele grele si improspata puful perinilor. Cozonacii ii cocea in cuptorul unei vecine si scotea pe lopata de lemn cate patru deodata, toti rumeni si galbeni la miez, raspandind un miros hipnotizant. Scotea apoi painea, cate patru-cinci paini mari, de nu le puteam cuprinde cu bratele, cu coaja tare si caramizie. Toate bunatatile astea le punea in camara, le acoperea cu bunde si le lasa "sa se duca la Dumnezeu". Noi, copiii, intram din cinci in cinci minute in camara sa vedem daca s-au intors din Cer ca sa le putem manca. Rupeam cate o bucata mare de paine cu coaja, o ungeam cu unsoare, presaram sare grunjoasa si rontaiam pana ne dureau falcile. Treceam apoi la cozonaci si la prajituri pana ne saturam asa de tare ca adormeam fara sa il vedem pe Mosul. Multe ierni au pastrat acelasi tipic, am cantat aceleasi colinde, am batut pe la aceleasi porti si am primit aceleasi cornulete cu dulceata pe unde colindam. De cele mai multe ori era zapada mare incat ne ajungea pana mai sus de genunchi. Mergeam in sir, pe poteci inguste croite printre nameti, cu ciorapii de obicei uzi de atata joaca si zbantuiala, cu scartitul copilaresc al omatului in urechi. Se vedeau, din loc in loc, urmele de pipi de caine sau de sange de porc prelins din vreo sacosa cu carne in drum spre transformarea in toba si alte delicatese. Plecam cat inca era zi, pe la ora patru dupa-amiaza ni se parea rezonabil si oricum nu mai aveam rabdare. Luam cartierul prin invaluire, mergand dinspre periferie spre centru ("centripet" imi vine acum in minte ca un mic parazit infiltrat printre amintiri) si treceam cu frica pe stradutele unde stateau Mandica, Pelea, Manoila, Nenea care avea doua fete care cantau la luna plina, Hila care si-a omorat nevasta cu furca (dar despre toate astea in alta poveste). Cantam pe zece voci, fals, prea incet sau prea tare, cu ochii dupa prajituri si, in cazul meu, dupa caini din curte, sa nu cumva sa ma apuce vreunul de picioare. Toti oamenii din cartierul ala aveau la usa de la bucatarie, ca acolo ii gaseam in Ajun pe toti, clante vechi, neunse, din metal galbui. Reci, daca puneai limba pe ele acolo ramaneai. Cand intram ne lovea un aer cald si aburi si miros de sarmale ca ameteam de placere. Ne intorceam acasa rupti de oboseala si cu ochii mici mici.

De cate ori ma gandesc la perioada aia imi vine in minte o zi de decembrie, o incredibil de friguroasa zi de decembrie. Era Ajunul Craciunului. Cred ca este ultima mea amintire cu Craciunul copilariei. Parca atunci s-a rupt vraja si ce a urmat nu mai mirosea asa de fascinant si nici nu mi s-a mai parut rupt din poveste.

In fiecare an, de Craciun, biserica era impodobita de sarbatoare. Se punea un brad mare de tot la altar si se facea curatenie: spalat covoare, sters icoane, scuturat prapurele, apretat si albit fetele de masa. Altarul, un imens dulap din lemn aurit ornat cu picturi afumate si crapate, era locul nostru preferat de joaca, cand nu ne vedeau femeile ce faceau ordine. Era o sursa nesecata de descoperiri, cu sertarele lui minuscule si multe, cu cotloanele in care un copil incapea cu usurinta si cu toate nimicurile bisericesti pe care le gaseam acolo. Ne apropiam cu teama si cu emotie de tabernacol, dulapiorul in care se tineau ostiile. Acolo niciunul dintre noi nu indraznea sa umble fiindca ni s-a spus in repetate randuri ca acolo se odihneste Isus insa imi amintesc ca unul dintre jocurile noastre preferate era sa ne prefacem ca suntem la slujba. Unul facea pe popa si ceilalti ascultau cuminti in banci, vociferau daca nu le convenea ceva, lucru de neconceput in timpul unei slujbe adevarate si, la sfarsit, ne impartaseam toti cu mentosane. Asa albe si rotunde, ai fi jurat ca sunt ostiile papale. Ingenuncheam in fata "popii" care avea pe umeri un pled sau plapuma, ne inchinam si rontaiam la mentosanul ala cu evlavie si smerenie. Ba cateodata faceam si spovezi, unde marturiseam ca ne place de cutare baiat si ca nu-stiu-cine ne-a pupat pe obraz.
Biserica fiind de piatra, era inauntru un frig teribil. Ne inghetau mainile pe globuri si pe beteala si ca sa ne incalzim si cand mai scapam de sasaielile si admonestarile femeilor ne impodobeam noi cu beteala si faceam pe balerinele, spre incantarea baietilor care se tot indragosteau si desdragosteau de o suta de ori pe zi.

In anul acela nu era zapada. Era pamantul asa de inghetat ca daca ar fi murit cineva nu ar fi putut sa sape sa il ingroape. Se vedeau stelute de gheata pe jos si mirosea foarte intepator a fum si a porc parlit. Cand trageai aer pe nas ti se lipeau narile si asa de tare frigea gerul ca te durea capul daca mergeai mai mult pe afara. In biserica, ger crancen, pe vremea aia nefiind decat o soba cu lemne, mica si infundata care nu incalzea nici la un metru in schimb ne intoxica pe toti cu monoxid de carbon in fiecare duminica. La impodobire imi amintesc ca am fost mai putini copii decat de obicei, unii fiind deja prea mari ca sa se mai distreze la vreo treaba ca asta. Eram noi patru, ca de obicei, mereu impreuna. Cred ca tocmai in anul acela tata lui C a cazut de pe stalp. Urma sa fie o serbare in seara de Ajun si C era ingerul vestitor. Ca orice inger vestitor care se respecta, avea nevoie de aripi si imi amintesc ca am umblat prin gerul ala cu ea pe la toate rudele, prietenii, cunoscutii si necunoscutii ca sa gasim niste pene pe care sa le lipim de cartoanele taiate sub forma de aripi. Am mers cateva ore pana ne-au inghetat picioarele in asa hal incat mai aveam putin si faceam degeraturi. Cand, in sfarsit, am gasit la cineva materialele necesare, eram asa de obosite, infometate, inghetate de frig incat am trantit la nimereala penele pe carton si beteala pe margini, fara placere, fara emotie, fara drag. Ne era sila de frigul ala si de textul de lemn pe care trebuia sa il zicem, ne plictisisem de aceeasi poveste auzita in fiecare an, ne enervau oamenii care ne obligau sa stam doua ore in gerul din biserica, incepusem sa vedem ce nu merge bine pe acasa, incepuse ea sa inteleaga cam ce trebuie sa plateasca bunicii ca o ingrijeste, incepusem sa inteleg eu de ce mi-era frica si mila sa il vad pe unchiu-meu ca bea. Si incepusem sa nu mai inteleg ce imi spune Parintele si de ce. In seara aia de Ajun nu a nins. Multi nu ne-au primit la colinda, la si mai multi nu ne-am mai dus de oboseala. De ai mei nu imi amintesc in anul ala. In biserica era lumina de la multe lumanari si de la doua candelabre de bronz, imense dar complet inutile, fiecare avand 24 de brate cu becuri chioare, palpaitoare. Mirosea a seu si fitil, a tamaie si brad. Piatra rece sclipea din loc in loc si icoanele vechi capatau infatisari monstruoase din cauza umbrelor. Auriul obosit al altarului lucea tern, potirul ieftin si sticlaria curata decorau un altar tocit de secole de liturghii. Parintele mormaia pe ungureste si Sora ii tine isonul. Restul, majoritatea, mormaiau si ei o maghiara dupa ureche, incercand sa reproduca cat mai bine cuvinte a caror inteles le scapa. Pentru ca niciunul dintre "actori" nu stia ungureste decat sub forma de injuraturi si politeturi, piesa s-a jucat, ca in fiecare an (actorii fiind aceeasi) in romaneste. Pastorii, niste baieti care invatasera deja ca nu numai la pipi serveste ce au ei in pantaloni. Maria si Iosif s-au pupat in sacristie inainte sa intre in scena si i-a vazut o femeie, C era un inger obosit si inghetat, care nu a ridicat mainile prea sus ca sa nu intre frigul pe la subtiori. Singurul fidel rolului era pruncul Isus. N-avea incotro, era de plastic.

Eu ma uitam printre gene si trageam pe nas in reprize scurte aerul rece. Vedeam cum le iese abur din gura si nu mai lua, ca in alti ani, forme fantastice. Era doar abur. Vedeam cum palpaie lumanarile si umbrele erau doar umbre, nu mai erau oameni care se urmareau si nu mai erau zane si printese. Bunica-mea mirosea a odicolon si a cozonaci si era obosita, nu ma vedea, nu ma auzea, nu ma simtea. Cu ochelarii lui rotunzi, Parintele motaia pe jiltul de la bunicul, din plus visiniu si cu picioare ce se terminau in gheare de leu. Bradul era chel, globurile jumatate ciobite. Si eu obosita si inghetata si, din pacate, atat de lucida.

A doua zi am aflat ceva ce banuiam demult, si anume ca Mos Craciun e o poveste de adormit copii. Probabil ca daca mi-ar fi spus cineva cu un Craciun in urma nu as fi crezut insa, se pare, atunci venise timpul si odata cu Mos Craciun au disparut si personajele din aburi si din lumina.

Ce e asa de greu de inteles ca odata intrati in mecanismul asta de generare in foc continuu a reprosurilor nu mai iesim vii si nevatamati? Ca ne roade si ne seaca precum acarienii mobila veche?

Poc! Ai de gand sa faci ceva care stiu ca ma va deranja. Poc! Nu iti spun ca sa vad daca intr-adevar asa o sa faci (sincer, nu ma intereseaza motivele tale, mai important e cum ma simt eu). Poc! Dupa ce ai facut asta astept momentul in care zambesti ca sa imi iau o mutra lunga si sa iti reprosez ca ai facut ceva ce m-a deranjat si la care m-am asteptat.

Nu-mi displace Botezatu, serios. Nici nu mor dupa el da' nici nu mi-e urat de el. Azi m-am uitat si eu vreo 15 minute la TV fiindca am fost admonestata ca nu o fac :-P. Pe un post, nu mai stiu care, e o emisiune despre moda (cred) prezentata de o gagica blonda si in editia de azi invitat a fost creatorul de moda Catalin Botezatu. Maica-mea calca niste chiloti si eu imi dadeam unghiile cu lac, cand il auzim pe nea' Caisa asta ca el nu e fitzos deloc si ca pentru el nu conteaza ca hainele sa fie de firma. Bre.....ne lasi? Atunci de ce si pe slapii tai scrie Prada?

Ca sa vedeti cat de bine (sau prost) functioneaza subconstientul, acum cand imi faceam ordine in hartii am pus la repezeala un articol despre feminism (Woman as the second sex, de A. Ludovici) in acelasi chilotel cu niste retete orientale. Ce se intelege...

Feminismul la cratita ? :-))))))

Am auzit, pe balcon scarpinand burtica pisicii fiind, despre o victorie a echipei de handbal feminin Rulmentul Brasov (cum naiba nu or fi gasit astia alt nume, mai frumos, nu stiu). Fara sa fiu obsedata in vreun fel gandul mi-a zburat buimac inspre o amintire simpatica din anul 4, de la chirurgie. Faceam stagiul la Caritas, cu Marele Alb unde intr-o zi ne-au pus la curs un filmulet cu unul dintre cele mai interesante cazuri vazute in clinica respetiva. In cateva cuvinte, lucrurile s-au petrecut asa in cazul mentionat: nea' Gigel, dupe ce a baut cateva beri si s-a uitat la pozele sesi de la pagina 5 si din ziarul Infractoarea (cumparat impreuna cu tigarile Carpati si vodca Saniuta de la bufetespresu de la gara), s-a dus la el in casa si a inceput sa cugete la ce a vazut in ziar. Mmmm, ce sa faca cum sa faca Gigel ca sa experimenteze si el placeri trupesti nemaiauzite (a se citi cu o voce sopotita si usor ragusita, ca dupa un pachet de tigari fumat la betie)? Se uita prin casa si ce vede: un divan desfundat si jegos cu pled fantesie din itze de oaie aspra, doua fotolii descleiate si lipite in repetate randuri cu aracet care se pravalesc daca suie Gigel un picior mushchiulos pe ele, o masa cu mileu si doi pesti cu buza ciobita, poza de la nunta da' Gigel nu se uita mult la ea ca vrea sa mentina totusi un oarescare grad de vasodilatatie peniana si alte asemenea mobile care nu ajuta la nimic in asemenea situatii. Insa cea mai grozava dintre toate mobilele pe care Gigel si le-a luat vreodata si care la un moment dat avea si scopuri erotice este Nevasta-de-Gigel. Cu curu cat o banita si permanentul cat sarmaluta de vara, Nevasta-de-Gigel nu seamana cu niciuna dintre fetele de la pagina 5. Are partile ei bune-nimeni nu pune castraveciorii bulgaresti mai bine ca ea si face o tochitura de iti lingi degetele. Din pacate pentru Gigel in acest moment al vietii lui dragostea nu mai trece prin stomac si, mai mult decat atat, dragostea ii cere fantezie, ii cere sacrificiu, noutate si, ah, da, nu ii cere neaparat o partenera cu infatisare omeneasca. Se scoala Gigel cu poftele impaienjenindu-i ratiunea, cauta furibund in cutia cu scule (freudisme...) si vede intr-un fund de olita de noapte (a lu' ala micu, acu' o folosim pentru cuie si alte maruntisuri) un obiect mic, lucios, sesi chiar, uite, parca se zareste un pic in rotunjimile lui un popou frumos de femeie tanara, cu carnea tare-un rulment. Cum de atatia ani in care a strans piulite si a pipait rulmenti nu si-a dat seama ca din partea lor ar putea avea asa o placere si o betie a simturilor. Cum atata timp le-a aruncat ca pe niste nimicuri? Si a stat Gigel sa se gandeasca la toate suruburile si la tot rulmentii abandonati si asa de rau i-a parut. Apoi a luat obiectul si cu mare grija si tact si l-a insurubat pe barbatie. Ajuns la punctul culminant, Gigel s-a mai felicitat o data pentru ideea avuta si cand da sa scoata rulmentul (venea Nevasta-de-Gigel de la prajit ceapa) sa vezi ghinion: rulmentul nu se da dus! Si da Gigel, si trage, si sufera, si o cheama pe Nevasta, si da cu sapun, si da cu vaselina, si da cu apa si da iar cu sapun si rulmentul nu se mai da scos. Ii place acolo, ce vrei....Ajunge la spital Gigel unde toti medicii de garda au asistat neputinciosi la invinetirea membrului. Varinatele nu erau prea multe: instrumentele chirurgicale nu taiau rulmenti, taierea cu disc, cu bormasina, flacara cu acetilena....dar 2000 de grade in zona aia nu e recomandat asa ca Gigel e din ce in ce mai disperat, se jura pe crucea lui, pe sanatatea copiilor, pe viata nevestei, injura ziarele care strica tineretul, promite sa fie cuminte, promite ca nu mai bea si ca nu mai fumeaza numai scoate-mi, Doamne, rulmentu' de pe a mea!!! Intr-un final, cand toti medicii epuizasera tehnicile neinvazive si urma sa dea cu cutitul ca sa nu o pateasca Gigel, cineva are ideea geniala de a-l chema pe mecanicul spitalului. Acesta, fericit ca poate participa la salvarea unui penis demn al societatii romanesti, da cu freza, da cu sculele lui, face ce face si ii elibereaza omului barbatia. Acest caz a fost cu brio rezolvat si trecut in dosarele cu marile impliniri ale regimului Marelui Alb...

O sa vina la un moment dat frigul si ploile, o sa am iar tripla-cvadrupla circulara de fular in jurul gatului, o sa imi inghete iar picioarele in cizme, o sa imi intre vantul pe sira spinarii, o sa mi se inroseasca nasul si urechile ca atunci cand beau vin si o sa imi bag mana la tine in buzunar ca sa o incalzesti. Si iar o sa ninga asa de frumos si o sa fie drumurile netezite, cu gaurile astupate si cu uratenia acoperita, o sa miroasa a ceai inuntru, o sa imi scot cu greu centura mult prea mare, manusile, dulceata de afine, Terra vazuta din cer, Doisneau, lampa Tiffany, afara e intuneric, fulgii stralucesc, luminile bulevardului creaza o atmosfera de decor de teatru, firg, frig, frig intepator, ciocolata cu martipan, "iti sclipesc ochii! e de la lumina lumanarii". Nu, nu eu traiesc in trecut, nu am de ce. Trecutul traieste in mine si din cand in cand mai scoate nasul ca sa ma salute si sa ma lase sa ii zambesc in fata.

Vorbeam cu niste colegi despre cat de mult ne-a modificat felul de a gandi faptul ca invatam de atata timp pentru un examen imbecil. Se pare ca nu sunt singura care, de la o vreme incoace, orice ar citi citeste cu maxima atentie si cu grija obsesiva de a retine toti termenii unei enumerari. ORICE. Un articol de politica? Foarte bun! Cu mare incordare facem traseul logic si imaginar al personajului principal, retinem sub forma de grila ce a facut si ce a dres. O pagina de proza? Excelent! Memoram in ordine alfabetica sau in alta formula mnemotehnica adjectivele cu care autorul descrie un peisaj, incercam sa stabilim raporturi de cauza-efect intre personaje si actiunile lor, ne gandim in termeni de feed-back pozitiv sau negativ cand citim despre despartirile si reunirile vedetelor TV. Din fericire (sau din pacate) nu prea mai avem timp sa citim si altceva o perioada. Saracul Hercule Poirot a ramas cu un picior pe scarile de la tren si unul in aer de vreo cateva zile, Phillip si Elinor n-au mai terminat drumul ala cu masina, Orlando sta ascuns dupa un copac de cred ca deja s-a plictisit, Golemul se tot pregateste sa apara si eu nimic si asa mai departe...

Azi am intalnit cea mai draguta vanzatoare din lume: dupa ce am probat o gramada o fusta adorabila pe care nu am cumparat-o fiindca am confundat pretul ei cu pretul unui maillot (:-P) mi-a spus zambind si asa de dulce: "of, ce rau imi pare, cred ca trebuie sa fii tare dezamagita, lasa ca poate o sa facem reduceri". A fost prima oara cand o vanzatoare m-a tutuit si nu mi s-a parut nimic in neregula, ba chiar imi venea sa o pup de scumpa ce a fost cu mine. Plus ca stie toate melodiile lui Nelly Furtado, de cate ori intru in magazinul ala o aud cum canta de zor.

Bai ce ma enerveaza maica-mea cateodata. Desi e o tipa destupata are niste fixuri si niste reminiscente din educatia ultra-catolica primita in copilarie pe care nu pot sa i le scot din cap orice-ar fi. Abia ce am venit si io de la treaba si ma ia repede ca sa nu ma descalt ca trebuie sa ma duc sa duc un ditamai bratul de flori la o biserica, pentru Sf. Fecioara. Ca si cum pe Sf. Fecioara, saraca, cu atatea altele mai importanta pe cap, o doare undeva de florile ei.
In alta ordine de idei, de 2 zile stau langa rafturile cu etnologie si abia astept sa povestesc ce am citit (nu, nu nu sunt chestii medicale desi jur pe rosu ca am citit si de astea). Azi vorbeau doua pustoaice despre o tabara de arta la care au participat ele si la despartire una i-a zis celeilalte ca sta in sala Sfantul Iosif (sala 5 se numeste St. O. Iosif aka Stefan Octavian Iosif). Engleza asta ne-a tembelizat, nu mai stim prescurtarile din romana:-).

Bon: imi pare rau ca uit sa raspund la mesaje, ca uit sa sun inapoi, ca uit cine de ce m-a cautat, ca nu amai prea intru pe mess, ca uit sa scriu corect un cuvant, ca sunt prea obosita sa mai socializez, ca sunt prea involved sa mai am chef si de altceva :-), ca am pe cap o multime de birocratie si de alergatura, ca nu va recunosc pe strada decat daca ma trageti de maneca. O sa ma revansez, pe bune! If there is life after Rezi.....

Acu', ce sa mai zicem. Dumnezeu sa-l ierte!
Muri The Crocodile Hunter. Ala de isi baga mainile prin toate vagaunile si scorburile in care mi-ar fi fost sila sa bag si un bat. Ala de umbla descult prin balti pline cu crocodili imensi, cu aligatori criminali, cu serpi enormi veninosi care daca prind un om il sugushe cat ai zice "peste". Ala care si-a fluturat copilul nou-nascut prin fata botului unui crocodil de Nil. Ala de stia sa supravietuiasca in deserturile australiene.
Muri rapus de un calcan. Calcan? Pfffuuuu.....Calcanii omoara oameni sau doar crocodail-hantari? Unde era cobra ucigasa? Unde era aligatorul monstruos? Unde era sarpele cu clopotel pervers si inselator? Unde erau merele padurete otravitoare si paianjenii criminali?
UN CALCAN ??????

Hai s-o zicem p'a dreapta: mie scoala nu mi-a placut niciodata.
Gradinita am facut-o intr-un orasel de provincie foarte departe de Bucuresti si de ai mei. Bunica-mea era o tipa foarte directa si mi-a zis clar ca daca nu am de gand sa ma duc la gradinita pe ea putin o intereseaza da' o sa raman proasta. La varsta aia nu prea ma interesa cum o sa raman asa ca un an de zile am fentat-o cu nerusinare. Dimineata, cand se duceau copiii la gradinita eu ma duceam la vecina de vis-a-vis si mancam biscuiti din aia ce miroseau a soarece si beam ceai de tei si de musetel. Cand veneau astia de la ore ieseam si eu si ma duceam acasa. Un an de zile i-a trebuit bunica-mii sa se prinda, cred totusi ca am fost turnata fiindca altfel nu imi imaginez ce motiv a avut sa ma urmareasca ca sa vada unde ma duc. Dupa ce mi-a facut scandal ca ma baga la Colectiv si ca o sa ranesc la porci toata viata mi-am zis ca ar fi poate bine sa ma conformez si in toamna ce a urmat Doamna m-a primit, dupa ce am tinut o pledoarie demna de un avocat, in Grupa Mijlocie, unde m-am si dus. Sa fi fost aerul poluat, sa fi fost toamna bogata, nu stiu. Dar asa un pic parca imi placea sa fiu printre atatia copii. Ce nu am facut insa niciodata la gradinita a fost sa port uniforma. O uram si reusisem sa o conving pe Doamna ca nu imi sta bine si ca mult mai rezonabil e sa port rochite normale, cu batista parfumata. La un moment dat s-au rasculat piseciosii astialalti ca de ce Lulu nu poarta uniforma dar i-am pus repede la punct si nu mi-au mai facut probleme. Alta belea imi venise insa pe cap : ii vedeam pe parintii ceilalti ca isi asteptau odraslele si ma zgandarea la inima ca pe mine nu ma asteapta nimeni. Am pus piciorul in prag si i-am zis lu' bunica-mea ca daca nu vine sa ma astepte macar de la pod atunci eu nu mai calc pe acolo. A bombanit ea ce a bombanit, a zis ca nu i se pare normal, mai fata, sa te conduc la 150 de metri de casa, ca are treba si altele da ' pana la urma mai de mila mai de sila venea cu mine. Cateodata mai uita din cauza ca avea treaba si eu veneam imbufnata si pusa pe scandal. Dupa aia imi dadea placinta cu mar si imi trecea. Ah, anii copilariei! Ce minunati au fost ei! Cate jocuri nu inventam, si pana noaptea tarziu ne ascundeam prin clopotnita veche si vara ne scaldam in rau si faceam excursii in padurile din jur!
Marea spaima a lu' tata era sa nu raman proasta. Bine, ar fi fost dragut si sa fiu sanatoasa, frumoasa etc dar marea lui problema era cum sa ma faca desteapta. Si, vorba aia, in cazurile astea ai la dispozitie materialul clientului. S-a gandit el ca daca imi da un Abecedar pe care sa il rasfoiesc stangaci se rezolva problema asa ca m-am trezit cu o carte destul de simpatic colorata si cu indicatia misterioasa: "invata, tata, sa citesti!". Sa ce? Nu s-a gandit, bietul tata, ca ar fi dragut sa imi mai dea si o indicatie gen uite, asta e litera A...Dar mi-a prins bine, ca sa zic asa. Am buchisit eu bastonase si betisoare si am reusit.
In orasul in care am crescut, baietii voiau sa se faca mecanici de locomotiva, sa conduca tractorul, fetele voiau sa fie invatatoare si bune gospodine. Visul meu cel mai fierbinte era sa fiu servitoare la cofetarie. Mi se parea ca nu exista meserie mai frumoasa decat aceea de a misuna fara o treaba anume printre vitrinele cu amandine, savarine, cremschnit...
Cand, la 7 ani, a trebuit sa vin la scoala in Bucuresti, am fost destul de incantata insa cand i-am vazut pe colegii mei albi si palizi m-am speriat. Auzisem eu ca asa sunt astia care au tuberculoza si m-am pus pe un plans si o jale ca o sa mor de TBC incat abia m-am urnit a doua zi sa ma duc iar la scoala. Eu eram bronzata de mi se vedeau numai dintii si albul ochilor si asa imi explic de ce Tovarasa m-a pus in banca cu singura tigancusa din clasa, cu care, de altfel, m-am inteles foarte bine pana a facut "apa la plamani" si a retras-o maica-sa de la scoala.
Cand fu vorba sa incepem treaba, Tovarasa i-a intrebat pe toti ce vor sa se faca cand sunt mari si ce m-am mai speriat cand i-am auzit ca vor sa se faca doctori, ingineri, arhiecti, ba unu' zicea ca o sa fie neurochirurg! Eu am zis timid despre visul meu de a servi la cofetarie si toti s-au intors cu spranceana ridicata sa vada cine spune asa tampenii. Apoi ne-a pus sa citim si eu atunci m-am confuzat si mai tare ca nu intelegeam cum draq sa te faci doctor ca niciunu' nu stia nicio litera. M-am dus acasa suparata pe tata ca m-a pus sa invat prostii in loc sa ma puna sa invat sa ma fac "doctor, inginer, arhitect" si am facut juma de caiet de bastonase. I-am aratat lu' maica-mea si tot ce a avut de zis a fost "bine, da' urat mai scrii mai fata". De atunci niciodata nu mi-a mai controlat temele desi uneori ii ziceam ca nu mi le-am facut numai ca sa ma trimita sa le fac dar ai mei au gasit ca e mult mai intelept sa imi zica "lasa, mai bine citesti si tu ceva frumos". Si uite asa nici pana in ziua de azi nu am ajuns sa scriu frumos.
La scoala, Tovarasa ma dadea exemplu de "asa nu" la caligrafie si la matematica m-a pierdut cand a introdus pe x si pe y. Mi-a placut insa tare mult istoria fiindca semana cu ce citisem eu si geografia am invatat-o fara probleme din cauza ca tata avea un joc preferat: imi punea harta in fata si cu ochii inchisi trebuia sa pun degetul cat mai aproape de un oras de mi-l zicea inainte sau de un munte sau de o campie. Eram cea mai tare din clasa la aratat pe harta. La muzica am fost un talent nedescoperit. Vreo cativa ani m-am rugat de ai mei sa ma dea la pian si ei cica nu, ca mai bine imi vad de scoala. WTF! Aia ce era, nu tot o scoala? La fel m-am tinut de capul maica-mii sa ma lase sa continui la liceul de coregrafie si mi-a bagat aceeasi scuza cu "lasa ca ramai proasta daca te faci balerina". Gizas, astia doi aveau o obsesie! Am incercat sa le sugerez ca ar fi lucruri mai grave decat sa raman proasta si le-am zis, pe la vreo 8 ani, ca eu cred ca am leucemie galopanta si ca o sa mor in curand. Mi-au ras in nas.
Mi-am amintit ca in curand o sa inceapa scoala si pisoii aia mici or sa se scoale devreme, or sa plece cu un ghiozdan mai mare decat ei si or sa invete sa scrie bastonase si betisoare. Si eu o sa ma uit cu drag in urma lor.