"Mon acte c'est ma liberte" Sartre: iulie 2006

» Lulu intra pe chat

luni, iulie 31, 2006

Nu

51 nu este egal cu 52. Un pacient in plus modifica statistici, un pacient in plus te face sa schimbi tot si doctorita mea draga a mai avut asa, subit, o idee trasnita. Trasni-o-ar de lucrare!

9:37 PM | 4 comentarii

Atentiune, atentiune !

Nu exista asa ceva precum "prea bun", "prea inteligent", "prea sincer" si alte "prea calitati". Daca auziti pe cineva spunand despre sine asa ceva fugiti mancand pamantul, omul are serioase probleme de autosuficienta. Si cand te consideri ajuns la un superlativ nu mai e drum decat in jos (ca sa parafrazez mottoul de pe blogul Christinei/luminescent).

Cum sa ajungi, par example, la 60 de ani fara sa fi facut mare lucru in viata din niciun punct de vedere si sa ai pretentia ca ai fost "prea bun"? De fapt, la ce imi bat eu capul?

10:45 AM | 12 comentarii

duminică, iulie 30, 2006

Detalii..

Mi se par hidoase si kitch si le vad des prin vilele recent construite:
- scafele fantesie cu spoturi alambicate care fac orice decoratiune din martipan de pe un tort obosit sa piara de invidie; ce placere o fi sa te uiti in tavan si sa vezi un tsunami albastru care pluteste peste un morcov imens numai bun de bagat undeva cand viata devine mai dificila;
- baile albastre si peretii albi; baile fara geam sau cu o aerisire minuscula; am vazut case de astea noi, construite din temelie, cu bani multi, cu geamuri mici la baie si cu cada si toaleta in acelasi spatiu desi aveau suficient sa isi faca 100 de fucking bai; ce o fi asa de greu sa faci macar un perete despartitor ???
- chiuvetele cu picior si faianta care urca pan' la cer;
- combinatia galben cu albastru de la care nu stiu daca sa mi se sterpezeasca dintii sau sa ma doara gatul;
- termopanele cu rame albe la stransa concurenta cu farmacia de la colt si cu shaormeria de vis-a-vis;
- perdelele azi-vine-matusa-de-la-bai cu dantelarie complicata si foarte atragatoare pentru acarienii ce gasesc in ea latrina perfecta;
- mocheta "din colt in colt" ce mananca avid podeaua, atrage mizeria si strica ambianta;
- luatul mesei in bucataria minuscula in care daca deschidem sertarul sa ne luam o furculita cineva va fi impuns in spate; de fapt, luatul mesei in bucatarie punct.
- covoarele mari si bibliotecile alea cu vitrina si rafturi in care nu poti sa bagi nimic in schimb iti ocupa o gramada de spatiu;
- dormitoarele matrimoniale cu patuturi pentru strumfi si dulapuri imense cu oglinzi;
-cuierele de la intrare care invariabil se vor umple de haine si pantofi; s-au inventat camarutele-garderoba bine mascate de usi elegante din ce material vreti voi;
- vazele alea hidoase cu forme alambicate, lungi si inguste, gatuite si pline de noduri, ce naiba sa bagi acolo, o liana ??
- casele roz sau bleu (Doamne, ce hidoase, zici ca sunt CAP-uri);
Lista e deschisa si poate continua aproape la nesfarsit si asta fara sa mentionez acele bincunoscute erori de design de factura comunista/ieftin-chinezeasca/fals-orientala si oh, atat de aiurea intelese pop-art.

3:26 PM | 7 comentarii

sîmbătă, iulie 29, 2006

Culinare

OMG ! Sarmalute mititele, in foi de vitza, iuti ca focul si incalzite in bors de casa. DOAMNE DUMNEZEULE ! Ce bune sunt !

8:33 PM | 2 comentarii

Horror

Tocmai ce a povestit Vidal despre cosmarul ei cu fiare salbatice (honey, trebuie neaparat sa descoperi ce refulezi:-)) si mi-am amintit ca si eu am avut un cosmar acum cateva zile. Se facea ca eram in casa unora (rar sunt la mine in casa in vise, de obicei invadez casele altora) si un nene cu ochii rosii voia neaparat sa ma omoare si mie imi era asa de frica si impietream de cate ori il vedeam. Cum am fost sigura ca nu il pot confrunta, mi-a venit, in vis, o idee salvatoare pe care o gasesc realmente geniala (stiu, azi nu e tocmai ziua in care Lulu e modesta): ca sa scap de el si in acelasi timp sa nu fiu nevoita sa il omor cu mana mea l-am obligat sa vizioneze caseta cu filmuletul ala din The Ring, stiind ca astfel gagica-din-fantana o sa il omoare in 7 zile. Astfel am impuscat doi iepuri dintr-o lovitura: am scapat de criminal si am scapat si de Avertizare fiindca am facut o copie casetei. Ei spuneti voi ca nu e o idee strasnica ! O singura chestie imi amintesc ca ma ingrijora, in vis: tipa avertizoasa isi omora musterii speriandu-i si nu stiam daca omul meu s-ar fi speriat de ea, fiind la randul lui, un monstru. Dar, hei, ce aveam de pierdut ?

5:32 PM | 1 comentarii

vineri, iulie 28, 2006

Sclipire

Mi-am amintit acum o fraza foarte inspirata pe care am citit-o intr-o carte despre stil (am uitat autoarea):

"Cand te intrebi daca esti prea batrana ca sa porti ceva anume inseamna ca esti".

7:38 PM | 3 comentarii

Actiune-Reactiune

Saptamana trecuta m-a coplesit mila cand am vazut o fatuca toata transpirata, cu un tricou din poliester si papuci bleu (cah incaltamintea bleu) care mai mai ca dadea sa planga fiindca "nimeni nu are timp sa raspunda la cateva intrebari". Simtul milei mi-a incetosat judecata fiindca fatuca asta s-a dovedit a fi perfecta tortionara. Timp de 30 minute m-a pus sa ma uit la reclama aia cretina cu iaurtul Danone si i-am raspuns la un milion de intrebari stupide si am murit de cald si de plictiseala si mi s-a lipit fusta de scaun intr-o cladire dubioasa de pe la Unirii si la sfarsit mi-a dat un pix pe care i l-as fi bagat in fund fiindca m-a mintit. Mi-a zis ca o sa dureze maxim 15 minute.

Acu' vreo 5 minute suna o domnisoara de la JFK (?!) nu-stiu-ce care facea un sondaj de opinie. Rememorand experienta trecuta am pus in functiune mecanismul ancestral de aparare situat undeva in sistemul limbic si am mintit cu nerusinare ca sa scap de intrebari. I-am zis ca am 24 de ani (oarecum adevarat, intr-o acceptiune foarte stricta) si ca nu stiu pe nimeni care sa faca treburi gospodaresti (asta a fost gogonata). Ea si-a pierdut interesul si mi-a urat o zi buna.

I'll burn in Hell !

5:59 PM | 7 comentarii

O intamplare ciudata cu o carte la miezul noptii

Despre sindromul Asperger am aflat la stagiul de psihiatria copilului si adolescentului. Confa ne-a povestit despre un pacient de-ai ei, un baiat de 12 ani cu IQ "rusinos" de mare si memorie enciclopedica. Toata atentia lui se fixase, la un moment dat, asupra biografiei lui Hitler si petrecea multe ore pe zi cautand carti si alte materiale privitoare la viata lui. Voia sa scrie un tratat cu un subiect ambitios si pentru un savant: de ce un nebun a reusit sa fie convingator. Sindromul Asperger (o forma de autism) e o afectiune relativ recent descrisa (1943). Ca multe disfunctionalitati ale mintii omenesti, are partea ei de fascinatie. Afecteaza mai ales baietii si primele semne apar in jurul varstei de 3 ani. Se pare ca exista o predispozitie genetica si s-au descoperit recent doua gene responsabile situate pe bratul scurt al cromozomului X. E incurabil dar exista tehnici de educatie si comportament ce permit o viata cvasinormala persoanelor afectate. Cele mai influentate de Asperger sunt viata sociala, comunicarea si intelegere. Cei care au aceasta disfunctie (urasc cuvantul boala) au dificultati in a discerne intreaga cantitate de informatie care ajunge la ei din mediul inconjurator. Desi de multe ori au un IQ mult peste medie si memorie enciclopedica (dar nu critica), limbaj normal dezvoltat si un vocabular sensibil mai bogat in comparatie cu alte persoane "normale", ei nu pot sesiza jocurile de cuvinte, nu inteleg limbajul corporal, au ticuri verbale, nu au capacitate de abstractizare si se simt coplesiti daca se intampla multe lucruri in jurul lor, daca e zgomot puternic sau simt un anumit miros. Nu suporta sa fie atinsi, sunt naivi si increzatori, ceea ce ii face vulnerabili. Prefera activitatile solitare si pentru a putea stapani amalgamul de informatii recurg la rutina, tabieturi, orare fixe. In acest fel simt ca pot controla intr-o oarecare masura lumea din exterior. Au deseori vaste cunostiinte in anumite domenii (cum era cel cu Hitler care "dadea clasa" multor istorici) si pot dezvolta un atasament exagerat pentru un obiect (un copil cu autism care venise in consultatie intr-o zi de stagiu nu se putea desparti de un capat de ata; daca il pierdea zbiera ore in sir si gemea pana cand ii era adus).

Incapacitatea lor de a relationa cu ceilalti este legata de faptul ca nu inteleg decat ad literam mesajele transmise si la randul lor nu pot transmite decat mesaje clare, concrete (daca as fi sexista as zice ca "ce, asta e boala? inseamna ca afecteaza toti barbatii" dar nu sunt...).

Dar intentia mea nu era sa tin lectii de psihiatrie (nici nu sunt in masura) ci sa fac o recenzie de carte : "O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii", de Mark Haddon.

"Ma numesc Christopher John Francis Boone. Stiu toate tarile lumii si capitalele lor, precum si toate numerele prime pana la 7 507."

E povestea unui adolescent de 15 ani cu sindrom Asperger, spusa chiar de el. E o lumina aruncata in mintea unui copil inteligent, matematician talentat, singuratic notoriu, obsedat de timp si de spatiu. Nu ii place sa vada culoarea galben sau maro si atunci pune colorant rosu peste orezul curry. Crede ca o zi neagra este "o zi in care nu vorbesc cu nimeni si nu mananc nimic la pranz si Nu-mi Asum Riscuri". Oamenii il deruteaza pentru ca "spun foarte multe fara sa foloseasca vreun cuvant" si pentru ca "atunci cand vorbesc folosesc metafora, dar cred ca ar trebui sa i se spuna minciuna fiindca oamenii nu au capace care sa sara atunci cand rad iar caii nu au cum sa sarbatoreasca Pastele".

El observa cum sunt lucrurile, e atent si crede ca "esti destept atunci cand te uiti cum sunt lucrurile din jur si te folosesti de ceea ce ai observat ca sa descoperi ceva nou". Nu vorbeste cu strainii fiindca are nevoie de mult timp ca sa se obisnuiasca cu cineva. Nu minte fiindca povestile neadevarate il fac sa se simta nesigur.

Christopher face pe detectivul cand cainele unei vecine e omorat si in ancheta lui ajunge sa afle lucruri importante si dureroase despre parintii lui, despre prieteni si despre oameni in general. Invata sa isi asume riscuri si castiga prin curajul lui (comparabil cu al unui explorator) increderea in el si demnitate. Si, mai mult decat atat, castiga respectul oamenilor "normali", care mint, nu au programe fixe si nu-si asuma riscuri.

O carte pe care o citesti incet, ca sa nu se termine prea repede :-) .

3:56 PM | 9 comentarii

miercuri, iulie 26, 2006

Ce sa fac, cum sa fac ?

Vine un moment in viata oricarui om (in speta, moi) cand trebuie sa ia deciziile corecte asupra unui lucru foarte important: ce si cum trebuie sa inventeze motive pentru care nu a mai dat pe la spital de vreo luna.Coordonatoarea lucrarii mele de diploma e o tipa foarte draguta. Desteapta foc, haioasa de nu se poate, dar usor nevrotica (si asta nu are nicio legatura cu faptul ca e medic psihiatru). Ultima data cand am fost sa discutam niste chestiuni m-a intrebat candida "despre ce faceai tu?". "Stiti, io cu depresia...". "Aaaa! Exact ! Schimbam cate ceva!". Asta e o treaba pe care niciun student nu vrea sa o auda cu o luna inainte de termenul de predare.Dar fiindca mi-am facut de lucru pe acolo, a trebuit sa cosmetizez, sa schimb "cate ceva", am ramas cu vrea 4 pacienti lipsa din cauza de schimbarea criteriilor de includere si cu niste concluzii care nu se potriveau cu premisele din toamna. Cum nu pot sa "sar" peste ea si am neaparat nevoie de sfatul ei ma muncesc tot felul de ganduri, toate legate de ce sa ii spun:

1. ii spun adevarul si anume ca nu am avut chef. Posibil sa functioneze desi nu stiu daca atata sinceritate e benefica, poate sa ma trimita de unde am venit iar asta nu e un lucru bun, se cheama ca nu mi-am rezolvat problema.

2. ii spun ca am fost bolnava. O luna??? Ce am avut, malarie ? Deci nu merge si oricum eu ma cam feresc sa invoc vreo boala ca motiv de "orice treaba de facut ramasa nefacuta". Cred in puterea creatoare a gandului si a cuvantului (sau sunt un pic ipohondra si paranoica, dar asta e doar explicatia urata).

3. ii spun ca am avut de terminat examenele din sesiune dar e posibil sa nu inghita scuza asta fiindca in anul VI nimeni nu mai sta in sesiune pana la sfarsitul lui iulie, ca in anii mai mici.

4. ii spun ca rezidenta ei mi-a zis ca era foarte ocupata si n-am vrut sa vin sa o deranjez, lucru oarecum adevarat dar suna ca o scuza de gradinita, penibil si gaunos. Asa ca nu se poate nici asta.

5. ii spun ca am vrut sa vin cu lucrarea direct gata ca sa nu ii mai vina vreo idee si sa imi dea inca ceva de facut (nu mai e timp, fumeie!). E oarecum adevarat doar ca lipseste un amanunt: lucrarea mea NU e gata.

6. nu ii spun nimic si cand o sa ma intrebe isteric "unde ai fost in timpul asta?? mai traiesti?? ce ai?" am sa ii zambesc intrucat cred si eu in regula de aur a prostului: cand nu stii raspunsul la o intrebare, zambeste; nu pari mai desteapta dar cu siguranta pari mai draguta.

Si, pentru orice eventualitate, am sa ii bag repede sub nas niste bomboane de ciocolata pe care le-am ascuns de mine de vreo cateva zile. Ce femeie rezista la vederea unor bomboane de ciocolata topite si scofalcite (ca le-am ascuns dupa cuptorul cu microunde) ?

10:50 AM | 10 comentarii

marţi, iulie 25, 2006

24 de carti (partea a doua)

Tare imi placea sa ma duc la tataie la magazin. El era "gestionerul" magazinului mixt, cu ferestre cu gratii vopsite in gri. Strat peste strat, vopseaua formase grunji care la caldura se inmuiau iar eu imi bagam unghiile in bulbucii pufosi. Tot el se ocupa si de "Bufet" si de depozitul de lemne. Intai intrai intr-o curte cu pietris si foarte mult praf. Inca de la poarta te izbea mirosul de rumegus, de gaz si de ulei ranced. Pe margini crestea salbatic troscotul si o multime de gusteri stateau cu gura cascata la soare. Ca sa intri in magazin urcai niste trepte de ciment lustruite de atatia pasi. Odata patruns inauntru, un intreg univers de mirosuri se deschidea generos. Podelele erau mereu date cu motorina ceea ce inseamna ca mirosea destul de puternic. Se formase un strat slinos pe jos incat daca ceva se varsa se transforma intr-un ochi de gheata teribil de alunecos. Indiferent daca afara era zi sau seara, in magazin ardea acelasi bec chior de 100 W raspandind o lumina nesigura si tremuratoare. Tejgheaua se intindea de-a lungul unui intreg perete si dupa ea se gaseau dulapurile imense cu faina, malai, zahar, biscuiti...In depozitul in care intrai printr-o usa direct din magazin se gaseau butoaie imense pline cu ulei. Uleiul galben si cu miros puternic se punea in sticle de un litru cu niste palnii unsuroase, maronii. Tot in depozit erau cantarele alea mari, greoaie, cu care se cantareau sacii de faina si pe care ma suiam de o suta de ori pe zi.

Tare imi placea sa imi bag mana in dulapul cu biscuiti. Sa fi costat cinci lei kilogramul ? Tataie imi umplea buzunarele si poala rochiei (ca eu nu am purtat pantaloni cand eram mica, mi se parea nedemn pentru o fata) cu acei minunati biscuitei de grau, cu miros ce aducea foarte bine cu cel de soarece (de altfel, soarecii erau la ei acasa in magazinul mixt).

Cand la magazin se aducea peste se facea o coada grozava ce se intindea pana aproape de biserica. Tataie o lua atunci pe nevasta-sa sa il ajute la servit si eu imi faceam de joc prin imprejurimi ore in sir fiindca operatiunea peste dura pana noaptea tarziu. N-am inteles niciodata de ce oamenii se bateau pe peste si biscuitii ramaneau cu saptamanile nevanduti.

Cand erau si ei copii, la fel ca mine, tata si unchiul meu bagau mana in dulapul cu biscuiti. Numai ca ei mai bagau mana si in tejghea ori pentru mine banii erau complet neinteresanti si prea murdari ca sa ma ating de ei. Insa ei faceau cu un leu niste afaceri grozave. Orice trebsoara aveau de facut, plateau pe cineva sa o faca. Si acel cineva era mereu cate un tiganus.

Vesnic infometati, ei erau talpile si palmele rumanilor cu ceva banuti. Mamaie isi facea toata treaba cu o tiganca, Bitza. Ea scutura si spala covoarele, ea taia gainile, ea ameninta ca imi fura orezul cu lapte daca nu il mananc. Bitza purta fuste plisate si inflorate. Bitza avea margele de alama la gat si coditele impletite cu panglici rosii. Cand se foia pe langa mine admiram cum ii joaca fustele si daca inchideam ochii imi ramaneau pe retina numai buchetele cu levantica, mere, cirese si flori albastre in cosulete de nuia. Bitza mirosea atat de puternic a orez cu lapte si a sange cald. La un moment dat nu a mai venit pe la noi, se maritase cu un caldarar si a plecat din sat. Si toata treaba Bitzei a fost preluata de Otilica. Otilica avea 7 copii cu vreo 4 barbati diferiti si mirosea tot timpul a tuica, motiv pentru care nu am placut-o niciodata. Nu se compara cu Bitza din niciun punct de vedere si daca Bitzei i-as fi dat bucuroasa din orezul meu, Otilicai nu i-as fi dat nimic. I-a facut treaba mamaii pana cand a descoperit ca pe langa tuica de fiecare zi si plata cuvenita mai pleca si cu cate un pui si atunci mamaie a alungat-o. Mai venea pe la noi Maria. Maria statea intr-o casa darapanata, cu doua odai. Pe strada ei nu se putea intra cand ploua, asa noroaie mari erau. In curte zaceau aruncate fiare ruginite si in fata casei, langa trepte, trona pe pirostrii un ceaun negru in care se prepara mancarea lor de fiecare zi : mamaliga. Maria era fata de fierar. Tat-su fusese un om harnic si cinstit. De cate ori il invitau tiganii lui la tabinet (jocul lor preferat) ii lua peste picior intrebandu-i de cand nu au mai simtit gustul de cas. Fiindca daca pentru un ruman infometat mancarea la care spera includea neaparat carne, pentru tiganii infometati de atunci carnea era ceva la care nici nu indrazneau sa viseze. Casul si laptele erau somonul fumee. Tuica era apa. Maria fusese indragostita de un baiat cand avea vreo 14 ani. Asta a furat-o si a dus-o la el in sat dar au venit dupa ea fratii si parintii nemultumiti de situatia tanarului (ei, mari boieri). Maria nu s-a mai casatorit si nici copii nu a mai avut de atunci. Si cand am cunoscut-o eu nu mai avea nici macar dinti. Sedea toata ziua pe prispa si fierbea la mamaliga. Cand a imbatranit prea tare si nu a mai fost in stare sa faca saltele de lana (caci cu asta se ocupa ea) nici mamaliga nu mai avea sa fiarba si Maria a murit de foame, cu casa aproape daramata pe spinarea ei. Cine stie ce boli or fi macinat-o ? Nu cred sa fi fost vreodata la doctor desi bolnava de inima-albastra ea era inca din adolescenta, cand au luat-o de langa barbatul ei.

Tiganii din sat se imparteau in doua categorii importante din punct de vedere social: fierarii si lautarii si dintre acestia, lautarii aveau cea mai boema viata. Singurul lor castig venea odata cu vreun chef. Rumanii ii chemau la nunti si la cumetrii si ei cantau pana rupeau arcusurile. Faceau repetitii si isi formasera chiar o mica orchestra. Pentru niste oameni cu muzica in sange nici nu imi pot imagina alta menire:

“S-am zis verde trei alune

Padure, verde padure, mai nene,

Padure, verde padure, mai, mai,

Ma pierdui cu puica-n tine

Am o puica ca o floare

Cand o vede neica moare

M-am pierdut si eu, si ea

Si cu noi doi dragostea

Unde-i tineretea mea,

Doamne, care petreceam cu ea, mai nene, of, of”.

Cantau pe la petreceri cu burtile goale si cu ochii mari la vederea bucatelor. Era unul foarte talentat, Ristache. Avea o voce tanguitoare si calda si cand "zicea" de salcamul de la poarta incremeneau si broastele (asa sustine tata). Ii placea sa cante, altceva nu stia sa faca.

Traiau cate opt-zece oameni intr-o odaie, dormeau unii peste altii, se spalau in acelasi lighean (asta cand nu era vara de se puteau balaci in garla), imparteau mamaliga luptandu-se cu lingurile in ceaun si se iubeau patimas si episodic pe cate o prispa, in bataia lunii si in latratul spart al cainilor. Care era lautar si avea o nunta cu castig se bucura intens cateva zile pana cheltuia tot. Care nu avea niciun talent muncea cu ziua pe la oameni pentru o sita de malai sau 4 oua. Femeile alaptau cat mai mult fiindca orice copil intarcat va cere de mancare. Barbatii mai incingeau, din cand in cand, cate o bataie. Se invineteau, sa taiau, se imbatau si plangeau pe muzica, pupandu-se in semn de iertare. Cand isi bateau femeile astea fugeau de acasa, se ascundeau prin porumb sau pe la neamuri dar tot ele se intorceau spasite. Ca in cantecul acela al barbatului inselat: "sa te bat si sa te iert".

Copiii lor erau vesnic murdari si prost hraniti dar cine statea sa analizeze conflictele lor psihologice ? Erau tovarasi de joaca de fiecare zi ai tatalui meu. De multe ori mi-a povestit cum, cand nu erau mamaie si tataie acasa, se umplea curtea de copii. Cel mai mult imi placea sa imi spuna episodul cu caruciorul unui amarat, unu' Vasile, care ramasese fara picioare in al doilea razboi si care primise de la Stat aceasta minunata masinarie cu roti de cauciuc, mari, scanteietoare si cu maneta de impins. Plecase omul la doctor, la oras si a avut proasta inspiratie sa lase carutul la tataie in curte (om de incredere). Tatalui si unchiului meu, cand s-au sculat dimineata, nu le-a venit sa creada ca obiectul la care ravneau de ani de zile se afla abandonat la ei in curte. Au dat alarma si in zece minute au venit vreo douazeci de copii sa vada minunea. Pana seara au calarit toti carutul ala pana l-au lasat intr-o roata. Nea' Vasile, cand si-a vazut mijlocul de locomotie distrus, s-a pus pe un plans de nu l-au putut opri si tataie, saracu', a incropit un mecanism care sa miste caruciorul. Pana a murit, nea' Vasile tot cu roata bandajata a mers, impingand cu greu la o manivela ce abia se urnea. Statul a considerat ca si-a facut datoria o data.

Dupa Revolutie, am asistat la o scena tragi-comica : tata il intreba pe un tovaras de joaca din copilarie (unu' Mirica, tat-su fusese lautar) daca a capatat si el ceva pamant. Si Mirica s-a uitat in zare si cu un gest amplu a aratat "pamantul" lui, de zici ca era Stefan cel Mare care impartea razesilor din domeniile lui. Avea, amaratul, o palma de pamant pe care si in zi de azi il ara cu calul.

6:09 PM | 7 comentarii

Zi nefasta

Bon, asta ar fi al patrulea buletin pe care il pierd. Ma duc, intr-un periplu baltagian, pe urmele lui. Adica pe la toate ghiseele pe unde l-am scos. Clar, vreau un cip pe care sa mi-l implanteze undeva la nivelul antebratului si unde sa scrie toate datele mele personale. Cald, praf, par valvoi, palarie. Arat ca domnisoara Aurica in zilele ei proaste.

Intrebare: cam cat trebuie lasat la microunde o chifla pana sa se incalzeasca ? 3 minute e prea mult, in 3 minute IA FOC nenorocita si face praf bucataria.

11:52 AM | 9 comentarii

luni, iulie 24, 2006

24 de carti (partea intai)

E in mijlocul Baraganului. Vara, nori densi de praf se ridica si cand trece o amarata de bicicleta. Cand trece o caruta, cateva minute nu se mai vede bine in jur si cand trece rata trebuie sa pui batista la nas ca sa poti respira. Drumul e destul de lat ca sa incapa cam 3 carute una langa alta si pietrele sar sub greutatea rotilor. Pe margine stau plopi. Cei mai inalti si mai batrani plopi din cati am vazut vreodata. Au trunchiurile groase si coroanele ample, frunzele prafuite si fosnitoare atunci cand bate vantul. In stanga porumb, in dreapta miriste. Inainte, Baraganul si mai departe stepa. Cand iarna bate crivatul zapada se asterne strat cu strat pana drumul de acces devine impracticabil si satul sade adormit intre troiene.
La intrare sta un stalp ruginit care mai tine, ca intr-un lat, un semn ce poate fi o jumatate de cerc sau o potcoava. Se poate citi "Si...". Atat. Prima casa nu mai e locuita. E din chirpici, ca majoritatea caselor de acolo. Mai sta trista, intr-o rana, gata sa cada la prima ploaie. Pe nea Manel, ca asa ii zicea proprietarului, l-au gasit imputit si plin de viermi. In Baragan, mortii neingropati se imput repede. Se zicea despre el ca si-ar fi omorat nevasta cu furca fiindca o prinsese cu altul dar despre oamenii singuri lumea spune multe grozavii.
Pe masura ce inaintezi inspre centrul satului vezi casute varuite in alb sau galben acoperite de ierburi si de bolti de vie, caprifoiul se intinde peste tot, bancute schioape si subrede tin cate-o baba stirba sau vreun mos cu palaria slinoasa si cu ilic gaurit(desi sunt 30 de grade afara, cu toata inserarea). In fata portii, pruni. In fata prunilor, santul de apa peste care trece la fiecare casa un podet cu capataiele varuite in alb.
La prima rascruce e biserica. Brazi inalti si plini de cucuvele strajuiesc aleea ce il duce pe credincios in biserica si in cimitir. Cand eram mica mi-era frica sa ma joc printre cruci, asa cum faceam in cimitirul de pe deal, de dincolo. Aici era ceva ciudat, ca o ceata, ca un val de tacere stranie asezat peste morminte cu cruci de lemn, multe putrezite. Pe unele cruci inca mai zacea o casca de soldat. Cati morti are, totusi, un sat mic ! Agregati in familii sau pusi pe unde mai era loc, romanii si tiganii isi dormeau impreuna somnul de veci. Cavoul in care e ingropat tataie ma infioara de fiecare data. Are mereu acolo, din grija neveste-sii, paine, oua fierte, vin si apa. Lumanari mereu aprinse, cea mai frumoasa fotografie a lui, palaria maronie cu panglica lucioasa si icoana cu candela. Cand o intrebam pe mamaie de ce ii duce de mancare si de baut imi spunea ca si mortii mananca si ca tataie, noaptea, iese sa isi potoleasca setea si foamea si se gandeste la noi. Avem, fiecare, poze acolo, ca tataie sa ne vada si sa se gandeasca cu drag la noi. Desi l-am iubit, gandul ca noaptea iese si se gandeste la mine nu ma facea sa ma simt foarte bine. Dar mamaie e o mistica. Un mic shaman care spune incantatii ca sa avem noroc, sa fim sanatosi si fericiti. Seara se auzeau in cimitir vaiete groaznice, ca plansetul de copil. Mamaie zicea ca aia sunt cateii pamantului si ca odata ce apar la suprafata e cazul sa plecam cat mai curand de acolo fiindca ei anunta ca mortii vor iesi la plimbare. Si mie imi era asa de frica incat nu o mai asteptam, il luam de o aripa pe varu-meu si o taiam afara. Iesiti in drum, toata lumea imi parea un loc sigur.
Noaptea erau multe broaste venite de la garlita din fundul gradinii. Daca mamaie vedea una care sarea dubios de repede sau de sus, il punea repede pe varu-meu sa faca pipi pe ea. Orice gramajoara de pamant, orice amalgam de carpe sau de pene care i se pareau ei ca nu se incadreaza in decor, era catalogat drept "vrajitorie". Ne indeparta repede de la locul "vrajmas" si turuind incantatii lua cu coada de la matura somoiogul si il arunca peste gard. Ne facea cate trei cruci si ne dadea sa bem apa in care a stins cateva chibrituri. Apoi incepea sa speculeze cine si de ce ne-a trimis "vrajitoria". De obicei, pocinogul pica pe una, Stanica, o femeie grasa cu o mustata neagra si deasa. Mamaie nu o placea deloc fiindca zicea ca e proasta si rea. Intre ele fusese mereu un schimb de replici acide si nu o puteai convinge pe mamaie ca nu Stanica ii trimitea broastele prea saltarete. In lumea in care ea a crescut si a trait, fantasticul si magia erau la fel de prezente ca si lumea reala. Mamaia mea stie sa citeasca in carti, intotdeauna era un crai de rosu care venea cu un dar "la drum de seara", mereu cineva din familie avea o durere pe care "o dadea la spate" si mie mereu imi prevedea un dar care "imi pica pe brate". Cu o ceasca de cafea, se aseza turceste pe covor si isi intindea cartile dupa patternuri bine stabilite: intai cate trei apoi cate doua apoi pasienta mare: "24 de carti...". In anul in care a murit tataie, o cucuvea a cantat toata vara in nucul de la poarta. Mamaie o gonea cu pietre si striga catre ea sa plece. Dar ea revenea mereu si mereu si mereu, pana cand l-a luat cu ea pe Mitica si mamaie a fost foarte amarata ca nu a facut suficient ca sa alunge cucuveaua.
Mamaia mea sta in buricul satului si de departe o vedeam cum, micuta cum e, se suia pe un bolovan ca sa vada peste gard daca venim. Are ochii mari si verzi si cand era tanara avea parul negru, tataie trebuie sa fi fost innebunit dupa ea de si la batranete o alinta ca pe un pisoi, o mangaia si o pupa toata ziua.
Cu soacra-sa (strabunica mea), in schimb, deloc nu s-a inteles bine. Strabunica fusese o femeie teribil de frumoasa. Blonda cu ochi albastri. Prima oara s-a maritat pe la 16 ani, cu un barbat care i-a murit in razboi (primul). A facut cu el 2 copii si vaduva a stat vreo cativa ani, timp in care, lumea spune, a fost ibovnica boierului ce isi avea mosie prin apropiere. Nu mi-e greu sa cred asta. Era, dupa cum am zis, o femeie frumoasa si patimasa. Mai o sarma, mai o cana cu vin, rumena la piele si cu ochii ca peruzelele o fi tulburat mintea boierului. In aceasta perioada de vaduvie a facut un copil, pe tataie, pe care l-au crescut bunicii. La rubrica tata, in certificatul lui de nastere scrie "natural". S-a maritat apoi cu unul cu care iarasi s-a iubit pe ascuns mai multi ani. Omul era insurat si avea 2 copii si, asa cum era de asteptat, nevasta-sa a aflat de aventura lui. Pentru ca nu s-a putut lasa de strabunica omul, zice-se, i-a dat vitriol nevestei. Ramas vaduv a luat-o pe femeia vietii lui care i-a crescut copii si care i-a mai facut vreo 2 copii. Nu s-a bucurat mult de ea insa, in cel de-al doilea razboi a murit calcat de tren. Lumea vorbea ca strabunica a adus blestemul asupra familiei lui fiindca tot foarte sangeros a sfarsit si cumnatul ei. Asta era comandantul Regimentului 9 Ramnicul Sarat si cand eram noi aliatii nemtilor a cazut prizonier la rusi, impreuna cu toti soldatii lui. Rusii i-au scos inima din piept cu sabia lui de la brau si nevasta-sa a facut eforturi uriase si interventii peste interventii ca sa ii aduca trupul acasa si sa il ingroape crestineste. De inima lui nu stiu nimic dar fiind un barbat foarte frumos cu siguranta ca era impartita prin cateva piepturi femeiesti. Strabunica mea a ramas apoi singura, crescand o droaie de copii. Probabil ca frumusetea ii mai palise si nu mai putea isca asa pasiuni sau poate ca ii impietrise inima. Pana la sfarsitul vietii a stat, la fel ca mamaie, cocotata pe un bolovan ca sa vada daca vin nepotii la ea in vizita. Era singura si despre oamenii singuri lumea spune multe grozavii.

7:23 PM | 12 comentarii

miercuri, iulie 19, 2006

C... pacatosului

Am vazut la stiri (da, iar m-am uitat) ca intr-o biserica nu imi amintesc din ce sat un nene a intrat in timpul noptii, probabil beat-mort si a confundat altarul cu latrina, a spart cutia milei si s-a carat satisfacut. Reactiile au fost indreptatite dar, Dumnezeu sa ma ierte, atat de ridicol-bombastice !

O ziarista il intreaba ofuscata pe popa (bietul de el tot fiert din pricina evenimentului) : " cine a putut face asa ceva ?" . Intrebare inutila menita sa rasuceasca cutitul in sutana popii dar care, deh, da tare bine pe sticla la stirile pentru popor. Omu' raspunde ca probabil nu era crestin ci din vreo secta aciuiata pe langa biserica (?!). Secta cacaciosilor spargatori de cutii ale milei. Haide, brea, popo ! As baga mana in foc ca infractorul a trecut prin caldarea botezului cand era mitutel.

Un credincios cu spume la gura (de enervare sau de emotie ca apare la TV) a decretat fara drept de replica : "dracu', ala s-a c... in biserica". Poi da, mi se pare normal, si Satana are nevoi fiziologice si nevoie de bani. Unde altundeva sa si le satisfaca decat in curtea inamicului ? Ptiu, drace, nu s-a gandit nimeni sa ia mostre de dus la laborator sa vedem daca Dracul are limbrici.

O femeie cu basmaua imbalosata plangea de indignare si mai ca nu se tavalea pe jos. Toti credinciosii erau foarte amarati ca pana nu se fac nu-stiu-cate slujbe de purificare nu vor putea intra in biserica. Io m-am gandit ca o fi fost omul foarte catranit si ca Domestos si alte produse care omoara toti microbii nu fac fata, de trebuie sa astepte o echipa speciala de curatenie. Nu, ei nu pot intra fiindca trebuie sa faca slujbe speciale de purificare pana cand va avea loc o noua sfintire a bisericii care sa spele rusinea. Rusinea cui ? Ca singurul care "s-a spurcat" e pacatosul-cacacios. Dar ma rog, daca omul simte nevoia de ritualuri care sa ii complice viata...

1:33 PM | 6 comentarii

Buna dimineata

Azi noapte am visat serpi de toate dimensiunile si soiurile drept pentru care azi dimineata m-am trezit cu un chef de alintare, ceva de speriat. Mi-am facut o cafea tare si am citit ziarele ca sa imi treaca.

Spicuiri din programul "Pune-l la produs pe Eminescu" :

"* Culegere de teste grila pentru admiterea la facultate. Pe coperta: Dintre sute de catarge care lasa malurile, cate oare le vor sparge: a. Vanturile; b. Valurile;

* Ciorapii Eminescu - "Ciorapii Nepereche!"; sloganul suna bine si in engleza: Eminesq Socks. The socks that never suck! "

Si tot de pe acolo am gasit o fraza simpatica a lui Henri Kissinger :

"Nimeni nu va castiga razboiul sexelor; se fraternizeaza prea mult cu inamicul."

11:36 AM | 5 comentarii

marţi, iulie 18, 2006

Episode I

Un nou episod din seria "aventurilor din casa altuia" e pe cale sa se desfasoare.

Bon, pana acum am avut cinci vizitatori nepoftiti si toti incercau sa imi intre in casa apasand viguros clanta. Inutil sa mentionez ca absolut de fiecare data mi-a sarit inima crezand ca sunt pe cale sa fiu talharita. Nu, amaratii cautau biroul notarial aflat la un etaj mai sus. Maine or sa gaseasca o foaie cu "BIROUL NOTARIAL NU E AICI, VA ROG NU MAI DATI BUZNA".

Sunt la etajul doi si la vreo 2-3 metri sub balconul meu se afla un acoperis pe care orice infractor extrem de periculos se poate cocota ca sa ma talhareasca. Balcoanele sunt inchise cu niste geamuri fragede, cred ca daca le dai un branci se fac praf. Eu am blocat usa de la intrare si sus si jos si ma gandeam sa pun si un scaun care sa imobilizeze clanta (paradox remarcat cu sclipiri malitioase de catre Fluture).

Lucru bun, la capitolul mancare am inceput sa ma descurc in sensul ca am devalizat frigiderul alor mei si astazi. Ba chiar azi am facut alte cumparaturi si acum pot spune ca am provizii bunicele (inclusiv curmale, mult adoratele fructe maronii si dulci ca Raiul). Asta seara e prima si ultima oara cand am luat mancare "la plic". E periculoasa si perversa, mi-a facut praf aragazul (din nou) si mi-a sarit pe mana de acum am o arsura de gradul II. Plus ca are gust de aracet. Cah ! Al dracu' care o mai cumpara asa ceva !

Azi m-am uitat pe canale cu muzica din mileniul III si am remarcat ca foarte des apare la TV nenea Costi Ionita aka fata-de-bidon-turtit. Canta ceva despre soarele care apune cand apune (?!) si poarta un costum roz peste un tricou alb cu numere si peste un lant-gros-de-legat-cainele-la-tara. Bon, fiecare are dreptul sa cante ce vrea. Mai canta unii care sufera ca nu mai pot trai "fara ei". Dar nu stiu ce sunt acei "ei" ca desi am incercat sa fiu atenta nu mi-am dat seama la ce se refera. Mai sunt unii care canta ceva latino dar vorbit si de fapt nu canta numai in spaniola da' si in romana si zic ceva cu "corason" (ce altceva). Dar cred ca cele mai vedete dintre toate sunt trei gagici imbracate ca de balamuc care canta ceva cu "mi-e rusine ca am pierdut a ta iubire". Wow, mi-am zis ! Ce ritm ! Ce voce nesigura si galgaitoare ! Ce-mi vine sa batai pe scaun in ritmul lor ! Si ce e mai grav e ca ma uit la stiri !! Asta seara, de exemplu, am putut sa respir usurata cand am vazut ca lui Iri-si-Moni le-a placut la Shakira. De asemenea am vazut cum trei jandarmi trageau vanjos de cinci membrii Green Peace care erau legati cu lanturi de intrarea in Ministerul Mediului (sesizati inutilitatea actiunii jandarmilor?). Noroc ca un nene a venit cu ideea geniala ca poate daca ii dezleaga o sa ii poata urni de acolo. Caile diplomatice de dezamorsare a conflictului nu au avut succes intrucat rumanul-negociator vorbea "just a little" engleza si englezii grinpishi vorbeau "numa un pic" romana. Nu s-au intalnit la mijloc.

E razboi iar. Oare cum o fi sa iti lasi casa, prietenii, sa fugi cu frica in suflet pentru viata copiilor si a barbatului lasat in Iad ? La cat de departe am ajuns cu comunicarea mie mi se pare incredibil de pervers ca mai exista astfel de forme de violenta si la G8 Bush vorbeste despre pullovere si vrea sa fie pus la mijlocul pozei.

6:44 PM | 18 comentarii

luni, iulie 17, 2006

Porto

Cred ca vinul de Porto e preferatul meu dintre toate. Miroase intepator si dulce, am senzatia ca seamana cu mirosul din jurul cazanului de tuica. E un vin tare, inca de la primele guri mi se pune in genunchi si ma face sa rad usor tembel. Vai ce bun e si pot sa fiu si intr-o camara ca tot ca la o masa pe malul Mediteranei ma simt. Cu lumanari si fructe de mare, cu tango in fundal, cu rochia aia de o purta Carrie in seara asta.

11:13 PM | 10 comentarii

Home is...

Am aici doua camere cochete, o bicicleta medicinala, un calculator cu internet, 2 balcoane, o bucatarie micuta, o baie neagra plina cu o multime de uleiuri si spume si creme, o valiza cu haine (motiv pentru care ma simt ca in vacanta) si un imens crocodil in mijlocul livingului pentru care eu am gasit o destinatie cu siguranta foarte diferita de cea intentionata (desi nu inteleg de ce cineva ar cumpara un crocodil din plus de 2 metri dar ma rog). Nu e locul meu dar ma simt atat de bine aici incat vreau, pana in septembrie, sa uit ca la un moment dat va trebui sa plec. Pot sa fac toate chestiile pe care nu le pot face cand locuiesc cu alte persoane , inclusiv sa umblu in fundu' gol prin casa, chestie foarte feng-shui. Am sa ma uit si la un film de groaza si o sa fiu singura noaptea, cu o galeata de inghetata la cap. Pot sa tin usa de la baie deschisa cand fac dus si pot sa fiu sigura ca un pahar pe care l-am lasat pe masa din bucatarie il voi gasi in acelasi loc dimineata. Ieri m-am lovit de prima problema majora: ce naiba mananc ? In frigider nu era nimic comestibil. Nasol, acasa aveam mereu ceva bun in frigider. Noroc ca un amic milos m-a scos la Mac (aka Poarta Iadului, conform lektorului). Azi am carat doua plase de alimente si imi dau seama ca tot nu am mare lucru. Cred ca proviziile de alimente se realizeaza in timp, strat peste strat. La asta nu ma gandisem pana acum. Aseara am adormit la TV urmarind o emisiune pe care nu o mai vazusem de 100 de ani, Capital, pe M 6. Acum ma duc sa imi pun un pahar de Porto si sa imi fac unghiile cu oja. Mai tarziu probabil o sa ma bag in pat sa citesc Punct Contrapunct. A propos de pat, salteau e cam aiurea, are o portiune cu multe cercuri pe care ma straduiesc sa o evit. Daca mi se face foame acum pot sa cobor la Patiserie la Perla. Sau la saormarii de pe Floreasca. Sau sa imi prepar salata aia cu telina, morcov si lamaie. Si pot sa imi fac si o cana cu cacao. Si maine dimineata pot sa mananc paine cu unt si cu miere :-).

Mi-e bine. Si stiu cum mi-ar fi perfect.

9:02 PM | 11 comentarii

Despre medicamente intr-o albastra zi de luni

Nu vreau si mai ales nu pot sa fac acum o analiza exhaustiva a felului in care apare pe piata un medicament nou. Am sa dau un exemplu care de curand mi-a picat in mana cand o prietena m-a rugat sa particip la o campanie pe care o face in compania in care presteaza.

PMDD. Stiti ce e ? O bazaconie : Premenstrual dysforic disorder. Fiecare femeie din lumea asta stie ca imediat inainte de menstra si in primele zile ale ei, organismul nu e tocmai in cea mai buna forma. Esti mai balonata, ai dureri de tip inflamator in zona pelvina, ai chef de ciocolata (fapt stiintific demonstrat:-P), ai modificari de libido, tensiune in sani, iritabilitate de intensitate mai mare sau mai mica dar suportabila si alte asemenea simptome. Daca durerile sunt foarte mari este evident ca exista o problema la acest nivel : metroragia (multumesc, doamna doctor ginecolog X pentru corectie), menoragia (sangerarea abundenta), durerile chinuitoare si de lunga durata trebuie sa alerteze femeia si sa o duca naibii la un doctor, ca de aia s-a inventat meseria asta. De obicei aceste probleme se rezolva cu terapie antiinflamatorie corecta. Lucru cunoscut, verificat prin studii etc.

O intrebare farmaceutic : "oare cum sa fac eu mai multi si mai multi bani?" . Raspuns: simplu : inventez o boala. Si, ca pentru orice produs pe care vreau sa il vand, fac un promo ceva de speriat. Peste tot, in speta noastra (PMDD), in toate revistele pentru femei si pe toate pachetele de absorbante (:-P) spun ca, domne, ce nasol e sa ai disfunctia asta (unii au asociat-o si cu tipul de personalitate borderline, fapt care mie mi se pare complet idiot, normal ca si femeile cu borderline au ciclu, dar, ma rog). Acum, sunt multe femei care iau de buna tot ce se spune prin revista fiindca au, astia, un stil sa te convinga cu argumente "stiintifice" ceva de speriat. Si nimeni nu e obligat sa cunoasca in intimitate feluritele forme de studiu clinic si nici nu trebuie sa fie asa de "paranoic" incat sa banuiasca o conspiratie mondiala care sa le imbolnaveasca numai ca sa le trateze. Si cum vede ca si pe ea o doare desi o durea dintotdeauna si ii trecea bine-merci cu ce lua ea, se va repezi la prima farmacie sa isi cumpere medicamentul-minune-despre-care-a-citit-ea-in-brosura-ca-o-face-bine. Daca nu se va elibera cu reteta (desi multe dintre antiinflamatoarele nesteroidiene se dau fara reteta) se va duce la medicul ei si va insista sa primeasca medicamentul X. Si o sa il primeasca fiindca medicul stie ca oricum cu antiinflamatoare se trateaza asa ceva (nu as vrea acum sa intru in detalii gen "comisionul medicului" ca nu e cazul) si o femeie pornita sa ia un medicament anume va fi foarte insistenta. Si astfel, compania X a inventat o denumire noua pentru ceva vechi, a adaugat pe ici pe colo inflorituri de simptome si de posibile agravari ca sa o faca mai convingatoare si si-a creat, in felul asta, o imensa piata de desfacere pentru un banal antiinflamator: totalitatea femeilor care se simt mai rau in timpul menstrei.

Ce ai ? PMDD ? Pfff, pai trebuie sa iei medicamentul cutare.

Ce ai ? Te dor ovarele ? Asa e la menstra, ia si tu un ibuprofen.

Nu ca e mult mai interesanta prima varianta ?

Inca un exemplu elocvent in legatura cu crearea de boli care sa duca la vanzari enorme de medicamente e celebrul Viagra. Sunt trei etape de evolutie a teorilor privitoare la impotenta. In timp, impotenta a fost considerata : intai organica apoi psihologica si, in anii din era Viagra, din nou organica. Mie, personal (momentan o amarata de generalista fara pretentii) mi se pare ca impotenta, in majoritatea cazurilor, este de natura psihogena si doar intr-o mica masura cauzata de anomalii organice dovedite. Insa e mult mai simplu sa iei un medicament care sa iti dea un hard on de toata frumusetea decat sa te duci sa vezi cam care e treaba cu psihicul tau si de ce nu mai functionezi normal. Plus ca profiturile companiei producatoare a micutei pastile albastre sunt uriase. E firesc sa faca promo si sa isi doreasca sa aiba cat mai multi clienti (am zis bine clienti). Si aici chestiunea e delicata fiindca daca in cazul antiinflamatoarelor situatia medicala a pacientului nu se schimba neaparat din punct de vedere a reactiilor adverse , in cazul sildenafilului (substanta activa din Viagra) lucrurile stau altfel pentru ca el nu trateaza impotenta ci o mascheaza.

Pentru carcotasii care vor vocifera despre responsabilitatea medicilor in prescrierea Viagrei spun ca inainte de orice pacientul este cel care are ultimul cuvant de spus in alegerea unui tratament si daca in el, pe deplin informat si sfatuit, hotaraste sa ia in continuare Viagra (si va vrea, se stie ce mare problema este, pentru barbati, disfunctia sexuala), atunci medicul ala are doua optiuni : o prescrie si toata lumea e fericita, amaratul isi multumeste iubita mai tanara cu 20 de ani (sau asa crede el) sau poate sa nu o faca si atunci omul ala se va duce la altul care i-o va prescrie. Bon, se poate ca cineva sa ia asa, "de urgenta", dar pe termen lung nu cred ca asta e solutia fiindca impotenta are puternice origini psihologice si ea va reveni atata timp cat nu se foreaza in interiorul mintii ca sa vezi ce s-a intamplat acolo.

Cele de mai sus sunt in intregime opiniile mele si, repet, nu e ceva exhaustiv ci doar un mic insight intr-o chestiune vasta si complexa pe care, la un moment dat, am sa am timp sa o studiez in detaliu :-).

11:48 AM | 15 comentarii

duminică, iulie 16, 2006

Alive and kickin'

Oare ce aude cel mai des nevasta unui scotian traditionalist ? "Iubito, calca-mi si mie fusta asta, te rog " ?

6:37 PM | 2 comentarii

vineri, iulie 14, 2006

Operatia a reusit, pacientul e mort

Bon, terapia prin cumparat diverse podoabe si haine nu merge. Nu mai merge. De duminica o sa am o luna si jumatate de singuratate, this should do. E tare rau sa nu fie bine dar astept cu nerabdare declickul.

10:37 PM | 4 comentarii

Zara

Am o rochie noua : vintage, rose-peau, scurta, din bumbac stantat. Si am si bijuuri asortate. Am si ocazie sa o port ?

3:32 PM | 8 comentarii

Care vreti si care puteti

De cativa ani caut sa imi cumpar o carte care parca a disparut din rafturile tuturor librariilor si anticariatelor din Bucuresti. Cartea se numeste "Regele si cadavrul" si e scrisa de Heinrich Zimmer. La vremea respectiva, adica acum vreo 8 ani, am imprumutat-o sa o citesc si din cate imi amintesc era scoasa de editura Humanitas. Superba carte de etnologie celtica, indiana si nu mai stiu exact ce alte natii de basme.

Daca cineva dintre cei care dau peste acest articol o are si doreste sa o vanda, astept un mail cu detaliile tranzactiei. Sarumana !

12:06 PM | 7 comentarii

joi, iulie 13, 2006

Parfumul

Am citit acum cativa ani o carte teribil de frumoasa, "Parfumul" a lui Patrick Suskind.

"A fost odata un barbat care a descoperit in distileria trupului sau un parfum trecator pe care voia sa il stapaneasca pentru totdeauna: parfumul de tanara femeie."

Cartea spune povestea lui Jean-Baptiste Grenouille, un genial fauritor de parfumuri, care avea cel mai fin nas din cate au existat vreodata. Pentru el, lumea se compune nu din culori sau din sunete ci din mirosuri. Stie si poate sa recunoasca de la distanta mare mirosul de lemn, de var, de iarba, de pamant, de lesie, de caine, de pisica, de bumbac, de matase, de fier, de cupru, de argint si recunostea perfect si fara efort mirosul fiecarei flori, fiind capabil sa perceapa absolut toate nuantele unui parfum complex dintr-o singura mirosire. Simtea notele lemnoase si proaspete ca si cum ar fi avut in nas un analizator. Ii stia pe oameni dupa miros si intreaga lui existenta se invartea in jurul simtului olfactiv. Intr-o zi, pe langa el a trecut o fata care mirosea a ceva ce aducea cu piersica dar era si mai apetisant si mai incitant. Manat de dorinta obsesiva de a inventa un parfum nemaiintalnit s-a dedat la crime atroce si a obtinut, dupa lungi si laborioase procedee de presare a trupurilor de fete proaspete, cel mai fin parfum obtinut vreodata: parfumul de tanara fata. Cand oamenii au descoperit crimele lui Jean-Baptiste acesta a fost inchis si condamnat la moarte. Nu va zic ce s-a intamplat si nici ce anume avea Jean-Baptiste diferit de restul lumii, in afara de darul acesta minunat, insa pentru finalul cartii merita sa intrati in prima librarie si sa o cumparati.

Si eu stiu sa miros. Stiu cum miroase tata, a parfum un pic dulceag si a cadou de Craciun; si stiu cum miroase mama, a L'air du temps, desi nu se mai da cu el de cand eram eu mica. Buni miroase vesnic a "odicolon" Bucuresti desi nu mai exista demult pe piata, unchiu-meu miroase a tabac si matusa-mea a ceai verde si a patrunjel proaspat. Finuta mea aia mica miroase a lapte si a miere si fratele ei a inceput deja sa miroasa a cirese.
Si mai stiu un miros pe care numai eu il pot simti. Seamana cu mirosul lemnului de santal.

11:34 PM | 20 comentarii

Pierdut cercel, il vreau inapoi

Mi-am scapat pe jos un cercel si nu il mai gasesc, zici ca a intrat in pamant! Cum nu suport sa vad bijuuri desperecheate, asta e un distres teribil. Am intrebat si pisica da' cica nu stie despre ce e vorba ca nu era de fata insa nu stiu daca sa o cred sau nu. Ultima data cand am pierdut ceva lucruri marunte le-am gasit pe toate imbulzite sub canapea.

2:45 PM | 9 comentarii

Ne-om aminti candva, tarziu

Risipei se dedã florarul

Ne-om aminti cândva târziu
de-aceastã întâmplare simplã,
de-aceastã bancã unde stãm
tâmplã fierbinte lângã tâmplã.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice'nceput se vrea fecund,
risipei se dedã Florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmã galbene troiene
alcãtuieste'n aur fin.
Pe umeri cade-ne si'n gene.

Ne cade'n gurã când vorbim,
si'n ochi, când nu gãsim cuvântul.
Si nu stim ce pãreri de rãu
ne tulburã, piezis, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
de-aceastã întâmplare simplã,
de-aceastã bancã unde stãm

tâmplã fierbinte lângã tâmplã.

Visând, întrezãrim prin doruri -
latente'n pulberi aurii
pãduri ce ar putea sã fie

si niciodatã nu vor fi.

Nu stiu voua, dar mie mi se face pielea de gaina cand ascult aceasta poezie a lui Lucian Blaga, pusa pe muzica de Tudor Gheorghe.

1:22 PM | 9 comentarii

Sonet

Sunt unele fete care orice ar face si oricum s-ar simti tot frumoase sunt. Pe chipul lor ala cu pielea intinsa si cu pometii sidefii nu se vede nici starea de rau, nici oboseala. In ochi au mereu acelasi licar simpatic si zambetul mereu la fel de impecabil. Parul le sta drept si cuminte indiferent de cum au dormit si sprancenele sunt vesnic perfect arcuite.
Ei bine, eu nu fac parte din categoria asta. Daca mi-e rau se vede, daca sunt trista mi se citeste pe fata, daca sunt obosita mi se sting ochii, daca ceva sau cineva ma bucura ma luminez, daca dorm aiurea am o coiffure de a doua zi teribila, daca sunt amarata sau dezamagita sau am orice alta stare se transpune in felul in care zambesc si in privire. Pana si cuta dintre sprnacene poate sa ia o multime de infatisari in functie de ce o produce. E rau cand nu e bine.

11:10 AM | 17 comentarii

miercuri, iulie 12, 2006

Nu iese !

Trebuie, in puii mei, sa fie o metodologie. Adica ce poate fi asa de greu ? Tom-dusmanul-lui-Jerry reusea. Matusa-mea euglena-verde reuseste. Eu de ce nu pot ? Stiu sa fac o multime de lucruri mult mai complexe si nu reusesc sa fac oua ochiuri rotunde si frumoase. Invariabil imi iese omleta si fac praf aragazul fiindca chestia aia de ar trebui sa fie ou ochi e alunecoasa si nu se ia pe paleta si cade pe aragaz/pe jos/oriunde altundeva in loc de in farfurie.
Am incercat diverse procedee : am calculat (mintal) traiectoria posibila a albusului de ou dupa ce e imprastiat in tigaie in functie de repartitia uleiului, am incercat cu diverse tactici de invaluire cu paleta, am pus bucati de paine pe post de opritori de albus, ca o forma. Nu iese, neam !

4:48 PM | 23 comentarii

Histoire bruxelloise

Obosita si nefericita, ma asezasem pe o bordura inalta de pe o strada aflata undeva in Etterbeek, pe langa Place Montgomery. Case inguste, cochete, cu ferestre mari. Pe pervazuri vedeam sfesnice cu lumanari, obiecte decorative frumos lucrate, pisici (serios, pe strada aia aproape la fiecare casa era o pisica care statea in geam). In fata mea era o casa cu parter si etaj, cu geamuri mari si intrarea direct din strada, ca de altfel la majoritatea locuintelor belgiene. La etajul intai era un mic balcon cu balustrada lucrata in fier forjat frumos contorsionat. O perdea fina, alba era purtata delicat de curent si in linistea naucitoare pentru mine, venita dintr-un Bucuresti galagios la orice ora din zi, a izbucnit Muzica. Un domn in varsta imbracat la costum si-a adus un scaun pe balconul delicat si s-a asezat sa citeasca. M-au invaluit acordurile celei mai frumoase opere scrise vreodata, La Boheme :

Rodolfo
(a Mimì)
Che gelida manina!
Se la lasci riscaldar.
Cercar che giova? Al buio non si trova.
Ma per fortuna è una notte di luna,
e qui la luna l'abbiamo vicina.

Aceasta arie a lui Rodolfo am ascultat-o de sute de ori. Orchestra pregateste ca pentru o poveste ascultatorul si cand poetul incepe sa cante, imediat dupa oftatul mic si delicat al lui Mimi, simti fizic, in piept, si in gat MUZICA. Vibreaza cilii urechii mele interne in ritmul imaginat de Puccini si Dumnezeu stie ce sinapse se fac in mintea mea si cum veziculele marunte pline cu neurotransmitatori se sparg in ritmul muzicii La fiecare moment emotional mai puternic orchestra acompaniaza cantecul lui Rodolfo. Din fericire nu dureaza mult aceste varfuri fiindca inima niciunui om nu poate indura atata emotie prea mult timp.
Si, totusi, dintre toate ariile din La Boheme, cred ca cel mai mult imi place valsul Musettei, atat de delicat si de pasional, ca o lucratura in filigran, urmarit indeaproape de orchestra.

Musetta
(sempre seduta dirigendosi intenzionalmente a Marcello, il quale comincia ad agitarsi)
Quando men vo soletta per la via,
la gente sosta e mira
e la bellezza mia tutta ricerca in me
da capo a pie'...

Musetta si Mimi canta impreuna construind un edificiu din fluturi si apa si eu, pe bordura mea, cu genunchii acoperiti de o fusta lunga, nu stiu daca mai sunt pe Pamant sau daca deja am murit si am ajuns in Rai, nu imi pot ridica pleoapele si intre sprancene am o cuta adanca dar nu de la povestea mea lumeasca, ea nu mai exista, e undeva departe, in afara mea, eu nu mai exist decat in valsul Musettei, in vocea ei, in inflexiunile ei, in octavele ei, in orchestra lui Puccini, in adirea perdelei si in aerul racoros.

11:32 AM | 5 comentarii

marţi, iulie 11, 2006

Motiv de despartire

Sunt profund empatica cu buna mea prietena care mi-a zis asta seara ca "El" i-a spus trist ca nu mai pot fi impreuna deoarece are o gena recesiva a poligamiei, gena blestemata mostenita de la un bunic la fel de "muieratic" . Ai dracu doctori, numai prostii au in cap.

9:22 PM | 23 comentarii

Feng-shui

Ador cateodata sa ma imbrac complet aiurea. Azi e una din zilele acelea in care trendy inseamna, pentru mine, un fel de feng-shui (mai mult shui, ca mai stiu eu ce:-P). Am niste pantaloni pana la genunchi, verzi, "de vanator", un body subtire tourqoise, cu bretele si pe deasupra un baby-doll cu flori verzi. M-am incaltat cu sandale verzi de panza care la ultima spalare s-au facut harcea-parcea la culoare si sunt in degrade. Mi-am pus margele colorate si cercei de sidef, 3 bratari groase de lemn si, premiera mondiala, m-am dat cu creion pe la ochi. Ma duc la biblioteca.

11:17 AM | 13 comentarii

Test de pacatosenie

Am facut un test simpatic (si complet irelevant) pe care l-am vazut acasa la Hiacint si mi-a iesit ca am scapat de Infernul lui Dante ala vesnic dar ca imi petrec timpul intrezarind lumina divina in compania lui Caesar, Homer, Socrate, Aristotel. Puii mei, asta da noroc: 3 gay si un chior. Ce sa zic, o sa ma simt foarte femeie.
Pentru curiosi, testul il gasiti aici .

9:52 AM | 9 comentarii

Sa fac si actul doi sau sa pice dracului cortina ?

Nu cred despre mine ca sunt inadaptata. Cred, in schimb, ca ma pliez greu pe societatea in care traiesc. In nicio comunitate nu ma simt perfect. Intotdeauna exista ceva care "ma tine". Am resimtit intotdeauna semnalele din mediul inconjurator mult mai intens decat au fost ele emise. Cat am fost copil si adolescenta aveam un sentiemnt al ridicolului atat de acut incat preferam de mii de ori sa raman singura decat sa fac lucruri ce imi pareau ridicole sau stupide. Si tonul vocii mele imi parea cateodata penibil.
Acum, ca adult, sentimentul ridicolului s-a transformat intr-un sentiment al "negasirii". Imi caut locul in lumea in care traiesc si nu il gasesc. Acumulez cu disperare informatii si senzatii si dau in clocot de cate ori imi dau seama ca clocotesc singura, aiurea-n-tramvai. Ma tot pregatesc....pentru ce ?

12:21 AM | 13 comentarii

luni, iulie 10, 2006

Riscul ca mod de a fi III

Rozalia, sau Roji, cum ii spunea toata lumea, era o femeie cu adevarat frumoasa. Din fotografia facuta la studio imi zambeste o doamna tanara, cu ochii caprui si sclipitori si cu par castaniu, ondulat in stilul anilor '40. Avea, categoric, un aer de diva hollywoodiana si peste tot pe unde mergea era cea mai stralucitoare. Ii placea sa se imbrace frumos, purta numai rochii facute la ateliere de moda si bijuuri scumpe. Avea balnuri luxoase si pantofi fini. Bunica-mea imi povestea des despre ea fiindca a iubit-o enorm. Roji intruchipa, pentru ea, femeia ideala. Era vesela, zambitoare mereu, generoasa, amabila si feminina. Si, mai presus de orice, il adora pe unchiul meu, Ivan. Se minuna de lucruri marunte si desi era o doamna care putea fi simandicoasa caci isi petrecea noptile la restaurante si la petreceri, nu ii era rusine sa se descalte si sa se suie in teasca la culesul viei, alaturi de femeile simple. Unchiul Ivan o iubea ca un nebun si cred ca tot ce a facut in viata a facut ca sa o vada pe Roji fericita. Dupa ce au venit comunistii, lui Ivan i-au luat restaurantul si viata fara griji s-a cam terminat. Roji in schimb a ramas la fel de tandra si de iubitoare cu el, a fost, cred, suportul lui moral, refugiul lui, lumina ochilor lui.
Prin anii '50, cred, Roji si-a extirpat o alunita de pe spate fiindca era urata si o impiedica sa poarte rochii cu spatele gol. In putine luni cancerul s-a extins si i-a macinat trupul ei ala frumos pana cand in sicriu nu a mai ramas decat o fantoma a femeii frumoase de altadata.
Bunica-mea mi-a povestit de nenumarate ori episodul cu moartea lui Roji. Ivan era inchis atunci fiindca ii descoperisera niste neregularitati in gestiunea restaurantului (ce fusese nationalizat). La putine luni dupa arestarea lui, Roji, care ramasese singura cu doi copii mici si cu o boala teribila, nu mai avea resurse sa mearga mai departe si isi traia agonia in dormitorul lor, cu ferestrele acoperite de draperii groase, in semiintuneric. Avea dureri mari care o secatuiau vizibil dar repeta cu incapatanare ca ea nu moare pana nu il vede pe Ivan, macar un pic. Fratii bunicii mele au incercat multe interventii la seful arestului ca sa ii permita lui Ivan sa vina macar cateva ore pana acasa insa toate au ramas fara rezultat si Roji se chinuia intre viata si moarte neputand sa plece fara sa isi mai vada o data sotul adorat. Atunci bunica-mea a avut ideea de a aduce portretul lui Ivan, in marime naturala, langa patul lui Roji (uite, Roji draga, ca a venit Ivan sa te vada). In camera intunecoasa cu o Roji agonica a aparut unchiul meu imbracat in cel mai bun costum al lui, zambind mandru. Lui Roji nu i s-a parut nimic ciudat in zambetul plin de siguranta al lui Ivan si i-a zambit, la randul ei, probabil facand un ultim efort. La inmormantare a fost lume putina, erau vremuri grele. Ivan a mai stat inchis vreo doi ani dupa moartea lui Roji si niciodata nu a mai fost barbatul puternic si mandru care fusese la tinerete, cand o avea pe Roji langa el. A ramas sa creasca singur doi copii derutati si amarati : un baiat, Bubu si o fata, Lucia. Bubu are acum aproape 60 de ani si are mintea unui copil. Niciodata nu a fost capabil sa se descurce singur, e lipsit de orice fel de simt pragmatic si a trait ingrijit de Luci, sora-sa. Luci a fost la 17 ani indragostita nebuneste de un barbat, fotbalist celebru la vremea respectiva, cu care a ramas gravida special ca sa o lase Sanda (nevasta de-a doua, tanara, a lui Ivan, luata in virtutea inertiei) sa se marite cu el. Sanda s-a pus de-a curmezisul invocand motive de "societate si educatie". Luci a fost cu forta indepartata de baiatul pe care il iubea si pe copilul ei (varul meu de-al doilea) l-au infiat bunicii. Nu si-a revenit niciodata desi a avut nenumarati admiratori (semana bine cu Roji), multi pe placul mamei vitrege. Luci a ramas singura, inchisa in ea, vorbind numai despre cel pe care l-a iubit. Ea si Bubu alcatuiau o pereche tragi-comica si in ultimii 10 ani au fost amandoi ingrijiti de varul meu, copilul "din flori", care a muncit in mina ca sa isi faca liceul si facultatea si sa ii obladuiasca pe "copiii batrani" . Azi m-a sunat bunica-mea, plangand, ca a murit Luci. De aceeasi boala ca mama ei. Nimeni din familie nu a stiut ca e bolnava, a suferit in intimitate si in lipsuri.
M-am gandit adesea de oare nu a avut Luci destul curaj de a risca si mai mult ? De ce nu a fugit de acasa cu barbatul pe care il iubea si care o iubea foarte mult ? De ce s-a lasat coplesita ? Cat de diferita ar fi fost viata ei daca ar fi avut curaj mai mult! De ce Ivan s-a lasat la voia intamplarii dupa ce a murit Roji ? De ce nu a mai avut destul curaj sa se opuna tiraniei Sandei (care inainte de Revolutie si-a luat talpasita si a plecat in Canada, uitandu-i pentru totdeauna pe toti cei care aveau nevoie de ea) ? De ce varul meu e singur, la fel ca Luci si la fel ca Ivan ? De ce, daca stii ca iubesti cu toata puterea si iremediabil, nu ai curaj sa risti TOT ? Roji a riscat prea mult, Ivan a riscat intai prea mult si apoi deloc, Luci si Bubu nu au riscat nimic. Sa fie asta echilibrul ? Si daca in viata merita sa risti pentru ceva, apoi merita sa risti pentru ce crezi si pentru ce iubesti.
Roji a riscat dar a murit impacata. Ivan a murit cu gandul la Roji, Luci as putea sa jur ca a murit cu gandul la El. Bubu o sa moara cu gandul la Luci si varul meu, Raul, cu gandul la cine o sa moara ?
Si totusi,dintre toti, cei care au trait cu adevarat sunt cei care au avut la cine sa se gandeasca.

5:18 PM | 19 comentarii

duminică, iulie 09, 2006

French style

Pfuuu, ce-mi place manichiura french ! Ma tot uit la unghiile mele de la maini si de la picioare si le rasfir si le studiez incruntata sa remarc neregularitati (evident ca sunt facute perfect) si mor de dragul lor ! Plus ca acum am si eu unghii un picut mai lungi daca nu mai am treaba pe la spital.

11:40 PM | 2 comentarii

Diferente conceptuale

Conceptiile mele despre arta sunt foarte diferite de conceptiile mele despre orice altceva. In arta, in opinia mea, exista doar 3 reguli :
1. in arta NU exista reguli fiindca in arta ORICE e permis; oricat de macabru, oricat de revoltator, oricat de inselator, oricat de pervers si oricat de inuman. Totul e permis fiindca e vorba de fantezie si oricine are dreptul sa viseze ce vrea. In arta, libertatea se apropie cel mai bine de sensul ei platonic. Atentie : e vorba despre libertatea TUTUROR, atat a artistilor cat si a consumatorilor de arta et donc orice arta care ar implica o forma de opresiune sau violenta concretizata nu mai are nicio legatura cu spiritul artistic de valoare si universal, spirit prin excelenta contemplativ. E lupta ideilor si fanteziei si atat.
Ca sa nu primesc "lacramatii" fac precizarea ca daca ceva e prea jignitor la adresa vreunei categorii sociale ar putea fi prezentat unui public in prealabil avizat asupra subiectului si curentele de opinie contrare ar trebui sa se poata manifesta in acelasi spatiu de expunere, pentru corectitudine.
2. obiectele de arta consacrate ca valoroase apartin omenirii intregi si nimeni nu are vreun drept real de facto sau de iure de a le poseda. Daca cineva are un tablou semnat il are fiindca a avut bani sa il cumpere sau a avut inaintasi colectionari insa niciun moment nu ar trebui sa considere ca ii apartine. Se afla la el din motivele enuntate mai sus si daca i-ar fi furat ar trebui sa resimta asta ca pe o mare durere de ordin artistic (ah, Doamne, nu il mai am in fata ochilor) si nu mi se pare normal sa recurga la Politie sa si-l recupereze. Mult mai natural mi s-ar parea sa ii urmareasca parcursul pe piata neagra si sa incerce sa il recupereze la fel de incorect cum i-a fost luat fiindca in arta totul e permis si nicio lege a oamenilor rationali nu poate fi aplicata. Defapt, Politia nici nu ar trebui sa se implice in arta.
3. placerea artistica nu are stapan si orice principiu despre corectitudine si etica in arta nu se aplica la fel ca in oricare alt domeniu. Daca vrei sa fii etic in arta atunci fii etic fiindca esti milostiv cu omul cu care faci tranzactia si nu pentru ca omul acela ar avea vreun drept de facto sau de iure asupra obiectului de valoare detinut.
In alta ordine de idei, am frunzarit un pic celebrul proces in care au fost implicati doi dintre marii rechini ai afacerilor cu obiecte de arta si am ramas sa visez cu ochii deschisi la o alternativa profesionala din ce in ce mai putin probabila din proprie alegere. Dede Brooks, celebra femeie a artei, CEO a casei de licitatii Sotheby's a facut 3 luni de arest la domiciliu si seful ei, miliardarul Alfred Taubman a facut un an si 3 luni puscarie pentru o chestiune pentru care, daca ar fi sa functioneze legile mele, nu ar fi patit nimic. Aici aveti personajele principale implicate in scandalul comisioanelor Sotheby's. Si asta e o carte pe care vreau sa o citesc.

9:12 PM | 17 comentarii

sîmbătă, iulie 08, 2006

Caleidoscop

Visez foarte foarte colorat. Zici ca in capul meu a explodat curentul impresionist si toti neuronii se zbenguie in rosu aprins, albastru electric, oranj, mov, lila, galben solar, verde prazuliu si alte asemenea culori TARI, puternice si cu lumina intrinseca. Parca ar emana lumina si nu parca ar reflecta lumina. De obicei visez si frumos sunt cateva vise de care imi amintesc care m-au coplesit si atunci, traite, si acum, amintite. In orice caz, in viata reala nu exista asemenea culori vii desi le caut cu aviditate in lumina ce ma inconjoara.
Am dormit azi vreo 2 ore si am visat ceva incredibil de intens. Simt nevoia sa impartasesc desi stiu ca e imposibil sa exprim prin cuvinte senzatii asa de puternice.
Se facea ca m-am dus in vizita la niste prieteni (din real life) care tocmai isi cumparasera o casa pe malul marii. Ei, era o casa aflata pe niste stanci in apa, plaja era in dreapta cum te uitai pe fereastra livingului si de la 4 ferestre vedeai marea. Vorbeam cu ei despre faptul ca or sa aiba un copil (si in viata reala or sa aiba), ea se plangea ca e departe de gradinita dar ca merita efortul asta ca sa stea la mare si el (pe care nu il stiu decat din poze) radea ca tembelul, asa, dar imi erau dragi fiindca si in viata reala imi sunt dragi. Casa era foarte mare si am stat cu coatele pe pervazul ferestrei mai tot visul : foarte albastru in jos, cu valuri care fac spuma cand se sparg si in sus apusul intr-un soi de mov-rosu, cu granulatie mare, ca pictura in ulei, mai ca nu se vedeau urmele de pensula. Erau oameni multi cu ambarcatiuni din alea cu o vela si plaja era cu nisip gri (asta nu se incadreaza in vis, nisip gri ?!). Intr-una din camere aveau o sufragerie in stil venetian, cu oglinzi enorme, cu draperii din brocart cu fir si cu ramele de la geamuri aurii (imaginati-va cel mai auriu dintre "auriurile" pe care le-ati vazut si intensificati de 10 ori, ei bine, cam asa arata culorile in visele mele). Peste tot in camere se pogora lumina de afara dar ca si cum ar fi trecut printr-un vitraliu : era rosie, oranj, tourqoise. M-am trezit cand am iesit pe usa, sa plec de la ei.
Ador visele astea ale mele, ma imbiba de senzatii si simt lumina si culoarea cu toate simturile. In cazul asta, rosu ala avea gust un pic metalic si miros de lemn. Mirosea si a nisip si a mare si a mobila noua. Pervazul si pardoseala erau reci si eram desculta. Am plecat dar stiam ca o sa ma intorc si de asemenea stiam ca o sa imi fie dor de ei.
Cred ca din cauza asta imi place asa de mult Van Gogh. Am o vaga impresie ca si el visa tot asa de colorat doar ca el avea acest dar minunat de a infatisa prin pictura. Campurile lui cu maci, irisii, chiparosii, cerul, lanul de grau, toate sunt venite din intimitatea viselor si fanteziei lui; la el, la fel ca si la mine, culorile au lumina proprie, sunt mici sori ce guverneaza un univers de senzatii. La el noaptea e plina de stele cu personalitate si ziua plina de soare galben. Fac aceasta asemanare (fiindca de comparatie nu poate fi vorba) pentru ca regret nespus ca eu nu am nici suficient talent sa pictez nici sa exprim in vreun fel cat mai veridic aceste lumini colorate care imi populeaza visele.
Stiu ca atunci cand o sa incep sa visez alb-negru, daca vreodata o sa se intample asa ceva, ar fi cazul sa dau si eu drumul corbilor deasupra lanului de grau.

7:36 PM | 16 comentarii

miercuri, iulie 05, 2006

Hmm

As sparge ceva, dar tot ce e prin jur imi mai trebuie, imi vine sa rup foi numai ca am facut deja ordine pe birou si nimic nu mai e inutil sa pot rupe, as trage suturi in stanga si in dreapta dar sunt inconjurata de obiecte contondente, mi-as baga mainile in Anturium si in trandafirul din ghiveci dar mi-e mila. Fuck, nici macar nu ma pot racori ! De doua ore lucrez la o chestiune pentru lucrarea de diploma si la sfarsit imi dovedesc inca o data (daca mai era nevoie) idiotenia si ma arunc sa dau "ok, ok, ok, ok " de fericire ca am terminat fara sa ma mai obosesc sa fiu atenta. Rezultatul ? Am sortat scorurile in ordine ascendenta si pacientii la fel. Adica in loc sa fie pacientul si scorul obtinut corespunzator, la litera A avem scorul cel mai mic si asa mai departe. Undo ? Nu se poate, nush de ce. Mor de ciuda si cred ca ma duc sa imi iau o galeata de inghetata ca sa ma razbunsi sa pun kilu pierdut in ultimele zile (incep sa ma ingrijorez, poate am o boala consumptiva grava).

8:59 PM | 22 comentarii

Arde

Simt nevoia sa imi fac analizele, sper sa vrea doctorita mea de familie desi nu au trecut mai mult de 3 luni. Dar nu mai pot sta, parca intru in panica daca nu le fac. Si ma duc sa fac si vaccinurile alea.

12:31 AM | 8 comentarii

marţi, iulie 04, 2006

Baia-zid

Nu stiu de unde vine, nu stiu exact ce e, dar am un mecanism de switch afectiv care nu ma tradeaza niciodata. Era prin iarna cand deja de cateva luni strangeam pacienti cu depresie pentru lucrarea mea de diploma si simteam ca nu mai pot. In fiecare dimineata cand trebuia sa ma duc la spital ma apuca o jale si o stare de rau ca ma taram pana acolo ca o omida. Cand plecam de la spital, dupa cateva ore de discutii cu oameni deprimati si traumatizati in diverse feluri ma simteam ca si cum as fi sapat o zi intreaga in vie (nu stiu cum e sa sapi in vie dar banuiesc ca e obositor). Ajungeam acasa si ma traneam in pat, incapabila sa mai fac altceva. Ajunsesem sa iau eu calmante ca sa ma pot duce sa ii ascult si sa fac fata responsabilitatii asumate. Apoi, fara ca eu sa fac ceva anume, fara ca eu sa constientizez in vreun fel, s-a facut declickul : de pe o zi pe alta am constatat ca NU imi mai era greu sa merg la spital in acest scop, ca NU imi era greu sa ii ascult, ca NU imi era greu sa le pun intrebari, ca NU ma mai secatuiau, ca puteam sa fiu foarte eficienta fara sa ma incarc. Nu stiu nici acum in ce fel subconstientul meu a construit zidul dar stiu ca este atat de solid incat am primit confirmarea, in felul asta, ca as putea sa fac psihiatria. Nu e fascinant cum ne apara creierul de tot ce ne poate face rau ? Si nu e prima oara cand se ridica un zid intre mine si ceva traumatizant. Fara sa exagerez in nici un fel cred ca am fost inzestrata cu o putere fantastica sa trec peste orice. Si ce mi se pare fascinant la toata povestea asta e ca nu ma intorc niciodata in starea de dinainte de zid desi daca stau sa ma uit un pic in urma, parca strica peisajul toti peretii aia :-P.

10:56 PM | 5 comentarii

Tradare...

...tradare, de trei ori tradare ! Pe Imed au inceput sa popularizeze biblioteca mea de pe Pitar Mos ! Huo !

7:35 PM | 2 comentarii

Despre mine