duminică, august 13, 2006
Will i be happy, will i be rich...
De ce oare, de cand suntem mici, ni se inoculeaza ideea ca trebuie sa avem anumite lucruri ca sa fim fericiti? Orice parinte normal ii doreste copilului: sanatate, implinire afectiva, bani, succes in cariera, familie fericita, frumusete etc. E suficient sa asculti martea intentiile la Sf. Anton si iti dai seama despre cat de lumesti sunt cerintele oamenilor care se roaga (sanatate, succes in viata, gasirea unui serviciu bun, ferirea de boli si dusmani, pace in casa s.a.m.d.).
Oare nimeni nu isi imagineaza ca orientand fericirea unui copil in directiile traditionale il indepartam, defapt, de la fericirea pregatita pentru el? Scopul acesta al fericirii este atat de ravnit de noi incat in atingerea lui sacrificam totul, inclusiv fericirea. Putem trece pe langa ea. Putem face o meserie care ne imaginam noi ca ne-ar face fericiti si pentru asta renuntam la alta care stim sigur ca ne-ar implini (sau intuim). Putem alege un partener "potrivit" confundand deliberat (si mintindu-ne) ca suntem indragostiti. Amanam nasterea copiilor pana cand vom avea, cica, destui bani si timp sa ii crestem (la pensie suntem cel mai disponibili daca e vorba despre timp) si pierdem, in felul asta, elanul frumos al parintilor tineri. Fugim si ne ascundem de o posibila implinire din teama ca ea ar putea sa nu aiba loc.
Suntem deprimati daca standardele despre care nici macar nu ne dam seama in ce masura sunt ale noastre sau ale sociatatii nu sunt atinse in timp util. Sau atinse vreodata. Alergam brownian in vederea unui scop egoist si intim dar abordam cai atat de comune! Si in caile astea comune tuturor oamenilor ne ferim, totusi, sa interactionam cu ei intr-un mod profund. Ne multumim sa ii aservim fericirii noastre (te iubesc, vreau sa ma faci fericit, daca nu poti face asta am sa te dispretuiesc; stau cu tine fiindca mi-e frica sa nu raman singura; nu stau cu tine fiindca mi-e frica ca nu o sa mai fiu singur). Investim orbeste si nebuneste toate idealurile noastre intr-o persoana care, biata de ea, nu are nicio vina daca nu le poate duce pe toate. Sau daca nu vrea. Sau daca nu are curaj. La fel cum noi abordam fericirea in felul nostru la fel si cel de langa noi o poate aborda in felul lui. Doare? Da.
In acelasi moment in care un catolic isi face Rozariul un budist mediteaza si un altul il adora pe Zeul Orezului. Toti cauta fericirea si fiecare va fi judecat dupa propria constiinta. M-am gandit adesea ce poate insemna asta. "Propria constiinta". Cand eram mica si eram sigura ca sunt deosebita credeam ca mersul la biserica si recitatul Rozariului papagaliceste imi va asigura Raiul. Acum, cand am 25 de ani si stiu ca nu e nimic deosebit la mine, stiu ca Raiul e al meu in masura in care il vreau. Si in masura in care fac alegerile cinstite fata de mine si fata de cei din jur. Si cinstit nu inseamna intotdeauna lapte si miere. Poti fi cinstit si sa ranesti sentimentele celor care au investit in tine standardele lor de fericire. Doare? Da.
E totusi foarte dificil sa sa nu urmezi standardele in care ai fost crescut fiindca e ca si cum ai rupe veriga unui lant. O perioada esti derutat si confuz fiindca te simti desprins de tot ce iti era familiar pana atunci. Celelalte "verigi" te privesc cu suspiciune fiindca atentezi la certitudinile lor si strici echilibrul fericirii standardizate si controlate. Daca nu ai destula putere si luciditate te poti "lipi" la loc dar toata viata punctul de sudura cu celelalte verigi va fi mai slab si vor avea grija sa fie suspiciosi la cea mai mica schimbare de comportament. Daca esti sigur ca vrei altceva decat comunitatea ta standard poti sa iei doua cai: te izolezi si ii privesti din afara insa e riscul mare sa devii cinic (ori asta inseamna ca nu esti fericit) sau poti pur si simplu sa le accepti fericirea, sa ii privesti cu intelegere si sa le tolerezi regretul si sa cauti ce te face pe tine fericit. Si asta se numeste intelepciune.
Fericirea e intima, la fel cum e si credinta. Nu trebuie sa fie extravaganta, nu trebuie sa fie nemaiauzita, dar trebuie sa fie onesta. Reala si dorita cu inima si cu mintea, nu cu educatia comunitara.
11:08 PM
13 Comentarii:
cel mai frumos post al tau
alt anonim : ce ciudat, nimeni nu comenteaza posturi de genul asta... iti vine cateodata sa-i iei de ciuf pe cei ce-ti citesc (si comenteaza) celelalte posturi, nu? (bineinteles ca tu o sa zici ca nu, o sa ma combati:-))
multumesc.
"alt anonim", ai dreptate. as vrea sa primesc feedback pentru genul asta de posturi dar cred ca inteleg de ce nu se comenteaza :-).
ce intelegi?
probabil ca isi imagineaza ca nu vreau sa aud alte opinii sau poate ca nu vor sa intervina in atmosfera, nu stiu. Am chef de o tigara, putain. Noroc ca nu e niciun non-stpo pe aici
primul lucru care am vrut sa`l scriu, si se pare ca nu`s deloc original e legat de penuria de comentarii la acest gen de discutie, care e de departe cea mai adanca atinsa pana acum. poate tacerea e de aur in acest caz, pentru ca e foarte greu sa spui ce simti si ce atitudine ai cu privire la aceste idei.
pe scurt, postul s`ar rezuma la celebra: "i have enough mana to start my own religion". e vorba de personalitate aici. si de credinta.
e dureros sa constati ca fericirea si constientizarea excesiva a spatiului din jur o iau in directii diferite. fericiti sunt cei saraci cu duhul. fericirea e un drog, care presupune ca admiti sa nu iei in considerare o suma de aspecte sensibile si in acelasi timp vibrezi cu multimea impartind cu aceasta toate emotiile si gandurile tale.
e doar inceputul.
koma, multumesc pentru comentariu.
"alt anonim", esti fericit acum ? :-)
ai dreptate, fericirea e ceva intim ca si credinta. uneori fericirea insa este si o decizie. decizia sa te opresti si sa te bucuri de ceea ce ai, de clipa care nu va mai fi niciodata a ta, de cine esti in momentul asta si de cine te inconjoara. alteori fericirea e sa te bucuri de promisiunea Raiului, care nu inseamna neaparat cantece pioase si norisori ci prezenta permanenta a lui Dumnezeu.
http://andreirosca.bookblog.ro/2006/08/14/cum-raspunzi-la-asta/
Frumos, foarte frumos ...
Cred ca am sa te citesc cap-coada intr-o zi libera. Mi-am promis. Intr-o zi in care o sa vreau sa fiu doar eu cu mine ...
"probabil ca isi imagineaza ca nu vreau sa aud alte opinii sau poate ca nu vor sa intervina in atmosfera, nu stiu."
Da, Lulu, ai intuit aproape corect, cel putin in cazul meu. Citind postul acesta si insemnarile altora am din ce in ce mai mult senzatia ca mi se aplica perfect aforismul: "Are privirea inteligenta dar nu stie sa se exprime."
La inceput am incropit un comentariu cu fraze de genul: "fericirea este diferita pentru fiecare dintre noi si este alcatuita din lucrurile mici din viata"; "lucrurile care ne fac fericiti nu trebuie impuse de societate, prieteni etc..." dar, recitindu-l de vreo 2 ori am realizat ca nu se apropie de calitatea insemnarii si nu aduce nimic nou.
Continua sa postezi, eu te voi citi in continuare din umbra anonimatului relativ oferit de www.
lulu, am lipsit ceva timp, insa ma bucur sa te citesc si mai ales sa citesc postul asta care este parca gandit si de mine, in sensul ca aceleasi lucruri mi-au trecut si mie prin minte. mie una mi-e foarte greu sa dezamagesc oamenii. si de-asta am incercat mult timp sa traiesc fericirea lor. e destul de greu sa te rupi de comportamentul asta deviant. insa sper ca am reusit. in fine... foarte frumoasa incheierea. o sa te citez pentru mai multe persoane care au nevoie sa auda asta :)
mi s-a inmuiat un pic inima :-), multumesc.
Trimiteţi un comentariu
<< Acasa