Cum e sa te nasti in 1666 la 12 noaptea si sa fii inzestrat cu un har pe care nimeni nu l-a mai avut pana atunci si de atunci ? Nu te miri daca oamenii vorbesc despre tine ca despre unul care a facut pact cu Diavolul. Ce oameni prosti ! Muzica nu poate fi decat divina !

Cand am inceput sa ascult Paganini aveam, cred, vreo 15 ani. Atunci chiar ma fixasem pe Concertul pentru vioara no 1 si ani de zile l-am ascultat pana stiam fiecare acord. De vreo cateva luni nu am mai pus CD-ul cu Paganini si saptamana asta am intrat la Carturesti chitita sa imi cumpar Mendelssohn-Bartoldy cand mi-a picat in mana un CD cu Capriciile lui Paganini si mi s-a facut un dor sa aud vioara aia incat m-am repezit acasa sa il ascult. Am inceput cu Capricio op 1/24 dar nu mi-a ajuns fiindca aici, la C, am doar boxele de la calculator si este atat de fina si delicata aceasta particica incat trebuie ascultata cu mare atentie si la un aparat performant, ca sa ii simti bine pulsul. Acum se aude Adagio (Concerto no 1) si mi se inmoaie degetele. Intotdeauna mi-am facut o poveste pe muzicile astea, cu siguranta de multe ori diferita de cea a autorului. Acum nu imi amintesc ce poveste mi se derula mai demult pe Adagio dar acum ma apasa o stare de neputinta in fata acordurilor care se aud. Ca si cum as fi intr-un cufar mare cu manere de fier si as ascultat de acolo totul. Si ele vin peste mine fara ca eu sa le pot primi cum se cuvine, ma rastoarna fiindca nu am atat de multa putere sa le filtrez cum o faceam alta data. Le simt dar nu le pot face fata, ma umplu ca mai demult dar in capul meu povestea nu apare. Apare, in schimb, o vioara pe care aluneca un arcus impins de o mana nevazuta. Incerc sa imi dau seama daca ma deranjeaza ca nu apare povestea si cred ca da, ma deranjeaza. Ce rost are muzica fara poveste? E ca si cum as auzi un film din camera alaturata. Dar pe de alta parte muzica e la fel de frumoasa si de inaltatoare, vioara la fel de pasionala si de vie. Poate ca dorinta mea de a-mi explica si de a analiza lucrurile din jur creaza povestea ca o scuza patetica pentru o creatie divina cand, defapt, muzica traieste si fara poveste. Desi, daca stau sa ma gandesc mai bine, nimic nu este creat asa, fara motiv, din senin. Ea a aparut fiindca in capul lui Nicolo Paganini a fost o poveste si ea m-a impresionat si pentru ca in capul meu a creat o poveste. Si acum, ca am ramas fara poveste, ce ma fac?

Afara bate un vant din ala racoros, care anunta toamna. Daca as avea Anotimpurile lui Vivaldi le-as asculta dar le am doar pe o caseta. Astea sunt experimentate in "tinerete" si gustate si savurate pana la epuizare. Cred ca sunt vreo 6-7 ani de cand nu am mai ascultat Anotimpurile si mi s-a facut dor si de ele.

Stati un pic, a inceput Sonatina si am impresia ca apare o poveste. Una de toamna, despre singuratate, cand se fac vartejuri de frunze si sta sa ploua si tu taci fiindca nu e normal sa vorbesti singur.