» Lulu                                                                                                                   intra pe chat

Despre mine | "Mon acte c'est ma liberte" Sartre: Riscul ca mod de a fi III

Nume: Lulu
Locaţie: Romania

luni, iulie 10, 2006

Riscul ca mod de a fi III

Rozalia, sau Roji, cum ii spunea toata lumea, era o femeie cu adevarat frumoasa. Din fotografia facuta la studio imi zambeste o doamna tanara, cu ochii caprui si sclipitori si cu par castaniu, ondulat in stilul anilor '40. Avea, categoric, un aer de diva hollywoodiana si peste tot pe unde mergea era cea mai stralucitoare. Ii placea sa se imbrace frumos, purta numai rochii facute la ateliere de moda si bijuuri scumpe. Avea balnuri luxoase si pantofi fini. Bunica-mea imi povestea des despre ea fiindca a iubit-o enorm. Roji intruchipa, pentru ea, femeia ideala. Era vesela, zambitoare mereu, generoasa, amabila si feminina. Si, mai presus de orice, il adora pe unchiul meu, Ivan. Se minuna de lucruri marunte si desi era o doamna care putea fi simandicoasa caci isi petrecea noptile la restaurante si la petreceri, nu ii era rusine sa se descalte si sa se suie in teasca la culesul viei, alaturi de femeile simple. Unchiul Ivan o iubea ca un nebun si cred ca tot ce a facut in viata a facut ca sa o vada pe Roji fericita. Dupa ce au venit comunistii, lui Ivan i-au luat restaurantul si viata fara griji s-a cam terminat. Roji in schimb a ramas la fel de tandra si de iubitoare cu el, a fost, cred, suportul lui moral, refugiul lui, lumina ochilor lui.
Prin anii '50, cred, Roji si-a extirpat o alunita de pe spate fiindca era urata si o impiedica sa poarte rochii cu spatele gol. In putine luni cancerul s-a extins si i-a macinat trupul ei ala frumos pana cand in sicriu nu a mai ramas decat o fantoma a femeii frumoase de altadata.
Bunica-mea mi-a povestit de nenumarate ori episodul cu moartea lui Roji. Ivan era inchis atunci fiindca ii descoperisera niste neregularitati in gestiunea restaurantului (ce fusese nationalizat). La putine luni dupa arestarea lui, Roji, care ramasese singura cu doi copii mici si cu o boala teribila, nu mai avea resurse sa mearga mai departe si isi traia agonia in dormitorul lor, cu ferestrele acoperite de draperii groase, in semiintuneric. Avea dureri mari care o secatuiau vizibil dar repeta cu incapatanare ca ea nu moare pana nu il vede pe Ivan, macar un pic. Fratii bunicii mele au incercat multe interventii la seful arestului ca sa ii permita lui Ivan sa vina macar cateva ore pana acasa insa toate au ramas fara rezultat si Roji se chinuia intre viata si moarte neputand sa plece fara sa isi mai vada o data sotul adorat. Atunci bunica-mea a avut ideea de a aduce portretul lui Ivan, in marime naturala, langa patul lui Roji (uite, Roji draga, ca a venit Ivan sa te vada). In camera intunecoasa cu o Roji agonica a aparut unchiul meu imbracat in cel mai bun costum al lui, zambind mandru. Lui Roji nu i s-a parut nimic ciudat in zambetul plin de siguranta al lui Ivan si i-a zambit, la randul ei, probabil facand un ultim efort. La inmormantare a fost lume putina, erau vremuri grele. Ivan a mai stat inchis vreo doi ani dupa moartea lui Roji si niciodata nu a mai fost barbatul puternic si mandru care fusese la tinerete, cand o avea pe Roji langa el. A ramas sa creasca singur doi copii derutati si amarati : un baiat, Bubu si o fata, Lucia. Bubu are acum aproape 60 de ani si are mintea unui copil. Niciodata nu a fost capabil sa se descurce singur, e lipsit de orice fel de simt pragmatic si a trait ingrijit de Luci, sora-sa. Luci a fost la 17 ani indragostita nebuneste de un barbat, fotbalist celebru la vremea respectiva, cu care a ramas gravida special ca sa o lase Sanda (nevasta de-a doua, tanara, a lui Ivan, luata in virtutea inertiei) sa se marite cu el. Sanda s-a pus de-a curmezisul invocand motive de "societate si educatie". Luci a fost cu forta indepartata de baiatul pe care il iubea si pe copilul ei (varul meu de-al doilea) l-au infiat bunicii. Nu si-a revenit niciodata desi a avut nenumarati admiratori (semana bine cu Roji), multi pe placul mamei vitrege. Luci a ramas singura, inchisa in ea, vorbind numai despre cel pe care l-a iubit. Ea si Bubu alcatuiau o pereche tragi-comica si in ultimii 10 ani au fost amandoi ingrijiti de varul meu, copilul "din flori", care a muncit in mina ca sa isi faca liceul si facultatea si sa ii obladuiasca pe "copiii batrani" . Azi m-a sunat bunica-mea, plangand, ca a murit Luci. De aceeasi boala ca mama ei. Nimeni din familie nu a stiut ca e bolnava, a suferit in intimitate si in lipsuri.
M-am gandit adesea de oare nu a avut Luci destul curaj de a risca si mai mult ? De ce nu a fugit de acasa cu barbatul pe care il iubea si care o iubea foarte mult ? De ce s-a lasat coplesita ? Cat de diferita ar fi fost viata ei daca ar fi avut curaj mai mult! De ce Ivan s-a lasat la voia intamplarii dupa ce a murit Roji ? De ce nu a mai avut destul curaj sa se opuna tiraniei Sandei (care inainte de Revolutie si-a luat talpasita si a plecat in Canada, uitandu-i pentru totdeauna pe toti cei care aveau nevoie de ea) ? De ce varul meu e singur, la fel ca Luci si la fel ca Ivan ? De ce, daca stii ca iubesti cu toata puterea si iremediabil, nu ai curaj sa risti TOT ? Roji a riscat prea mult, Ivan a riscat intai prea mult si apoi deloc, Luci si Bubu nu au riscat nimic. Sa fie asta echilibrul ? Si daca in viata merita sa risti pentru ceva, apoi merita sa risti pentru ce crezi si pentru ce iubesti.
Roji a riscat dar a murit impacata. Ivan a murit cu gandul la Roji, Luci as putea sa jur ca a murit cu gandul la El. Bubu o sa moara cu gandul la Luci si varul meu, Raul, cu gandul la cine o sa moara ?
Si totusi,dintre toti, cei care au trait cu adevarat sunt cei care au avut la cine sa se gandeasca.

5:18 PM

19 Comentarii:


Anonymous ago a spus...

:(

10 iulie 2006 20:26  
Blogger hiacint a spus...

lulu, tu ştii să povesteşti. Personajele tale îmi umblă prin cap, prind viaţă, nu îmdrăznesc să spun că îmi pare că le-am cunoscut cîndva, că îmi imaginez viaţa lor. E o ciudăţenie, povestaşule,de cînd te citesc nu am avut curajul să te complimentez aşa, deşi încă de la domnul bătrîn întîlnit în Cărtureşti am simţit o săgetuţă şi un zîmbet.

10 iulie 2006 21:26  
Anonymous Anonim a spus...

m-a intristat mult povestea , merita insa sa fie impartasita . multumesc
si experientele celorlalti te pot ajuta sa-ti dai seama de lucrurile cu adevarat importante
ps : imi place stilul de scris , impersonal si totusi sentimental

10 iulie 2006 21:32  
Anonymous Anonim a spus...

Insa atunci cand oamenii la care te gandesti te dor, existenta asta nu-i altceva decat o imensa pedeapsa. Sau poate purificare, cine poate sti ... Cateodata e o pedeapsa pentru tacere, pentru obedienta ... si e de neinteles cum ajungem sa ne fim noua insine dureri atunci cand incercam sa rupem repetarea destinului .

10 iulie 2006 22:32  
Blogger Lulu a spus...

First, multumesc pentru apreciere.
Pe mine ma obsedeaza exact atitudinea asta de a nu indrazni, de a nu risca in viata nimic. Nu cred in destin ci cred in alegere personala.Cred ca daca nu riscam nimic pe niciun plan nici nu ne vom confrunta cu limitele noastre si ne si refuzam sansa de a fi fericiti. In acceptiunea mea, fericirea e starea lipsita de frustrare majora in orice domeniu al vietii.

10 iulie 2006 23:20  
Blogger Lumi a spus...

O Caty Zanoaga Roji a ta!:)Vrem mai mult! Mai mult. Mai mult!

10 iulie 2006 23:26  
Blogger Lulu a spus...

Da, si pe mine ma face sa ma gandesc la Caty Zanoaga desi istoria lui Roji e un pic mai scurta si mai trista.

11 iulie 2006 00:18  
Blogger Dreamer a spus...

Societatea ne opreste sa riscam.mai bine zis prejudecatile ei,am riscat candva totul pentru cineva ce nu a meritat acest lucru,dar nu regret pentru ca a dus la o autocunoastere mai buna si pentru ca am vazut ca sunt capabil de lucruri pe care nu mai imaginam ca am sa le fac candva.Revenind la ideea de mai sus,societatea intotdeauna stigmatizeaza pe cei ce aleg non-conformismul,probabil reminiscenta a comunismului,cei c erezista presiunilor psihice merita tot respectul..

11 iulie 2006 00:39  
Anonymous noa a spus...

Fiecare familie ascunde drame, unele dosite bine, intr-un coltisor al sufletului celor care le-au trait, de teama pietrelor aruncate de societate. De multe ori, tocmai aceasta teama naste dramele.
In familia mea, cea mai "de roman"viata a avut-o o matusa(pe care n-am avut norocul s-o cunosc decat din povestirile bunicii mele). I-a murit logodnicul. S-a casatorit cu un barbat care i-a murit in Primul Razboi Mondial. Fata i-a murit cam la varsta de 17 ani. S-a recasatorit cu un om bun, care s-a dus si el, in Al Doilea Razboi. I-a murit si baiatul. A ramas biata Victoria sa-si planga soarta si sa-i creasca pe cei trei copii vitregi, pe care i-a facut oameni. Si a facut-o cu zambetul pe buze, iubind TOTI copiii ce-i ieseau in cale, cu gandul la ai ei...
Cand a murit tanti Toia(asa-i ziceau in neam), au scos din casa lucrurile ei. Ce-a fost de folosit, a disparut imediat. In mijlocul curtii s-a ridicat o gramada de hartii, pentru a li se da foc. Bunica mea s-a dus si a reusit sa recupereze jurnalul lui Mari (fata matusii mele) si un caiet cu niste poezii d-ale lui Ghita(sotul de-al doilea al lu' tanti Toia). Daca citesti jurnalul, te incarci cu toata durerea fetei ramase fara "taicutul" ei, o fata bolnava, care vede doar un colt de lume (cat se zareste de la geam, unde i-a pus mama-sa patul, sa se mai bucure si ea de viata...cat mai avea din ea).
Acum tot neamul e tare incantat de existenta acelor "documente" care, de n-ar fi fost bunica mea, s-ar fi transformat intr-o mana de cenusa.
Ma opresc!!!Nu mai tipa la mine!!:) Ideea e ca bine faci ca scrii toate astea, cat le ai proaspete in minte. Sa ai ce povesti, mai departe, celor ce vor veni.

11 iulie 2006 02:14  
Blogger Lulu a spus...

Noa, nu tip la tine, nu te mai tot scuza ca postezi comentarii.
Sigur ca fiecare familie are dramele ei insa eu, cand am scris despre Roji, ma gandeam Risc si la puterea de a-si asuma traiirile.

11 iulie 2006 09:39  
Anonymous geo a spus...

Riscul aduce cu el schimbarea. Fiecaruia dintre noi ne e frica de schimbare. A preferat sa stea pe loc, tintuita probabil de conceptia de atunci ca famiia e mai importanta. Nu stiu, teoretizez.

11 iulie 2006 11:02  
Blogger Lulu a spus...

Este exact, riscul aduce cu sine posibilitatea de schimbare si oricat am trambita, schimbarea ne sperie. Welcome, geo !

11 iulie 2006 11:05  
Anonymous Anonim a spus...

toti am iubit lulu... si am luat, din diferite ratiuni, decizii care l-au durut pe celalalt.
Nu din lasitatea de a fugi de riscuri, ba poate ca din contra, din curajul de a urma drumuri.
Era mai simplu pentru Luci sa fuga cu EL in lume decat sa-si creasca fratele... uneori curaj inseamna sa faci, cum spune mama, ce trebuie si nu ce vrei.
Sau poate ca nu. Sau poate da...

11 iulie 2006 11:18  
Blogger Lulu a spus...

O plang pe Luci ca nu si-a urmat inima pentru o cauza indoielnica. Mai bine si-ar fi sustinut familia daca ea ar fi fost fericita. Si pe Bubu, si pe varul meu, si pe Ivan i-ar fi facut, intr-un timp mai mult sau mai putin lung, fericiti.

11 iulie 2006 11:35  
Anonymous Anonim a spus...

prolog:
lulu, unele lucruri nu se fac.
mai ales atunci cand poti sa le faci nu se fac.
body:
deciziile se iau pe situatii clare, nu pe "acu va e rau, da lasa ca va va fi o data bine intr-un timp mai lung sau scurt, dupe caz. pe mine ma doare la basca si fug cu X in padure." ... nu asa!
concluzie:
- daca luci a gandit in capu ei ca isi poate urma inima si nu a facut-o, din tertze intemeiate motive, e o eroina.
- daca nici macar nu a gandit asa ceva, e o proasta.

11 iulie 2006 12:57  
Anonymous Irene a spus...

Doamne, ce-mi place cand scrii posturi-povestiri. Pe cand o carte? :)

11 iulie 2006 14:20  
Blogger Lulu a spus...

familia ei, la vremea respectiva, era bine merci si fara ea. Familia ei de acum era si mai bine daca avea alaturi o Luci fericita si capabila sa oferea ajutor. Asa ca nu a fost nici eroina nici proasta. A fost mica si tematoare.

11 iulie 2006 19:24  
Blogger Lulu a spus...

merci Irene :-)

11 iulie 2006 19:24  
Anonymous dienush a spus...

fericirea este dreptul divin acordat fiecarei fiinte umane fara a fi aratat cu degetul ca este egoista...dreptul la fericire echivaleaza dupa parerea mea, in plan spiritual, cu dreptul de a manca sau a dormi in plan fizic. asa ca nici un muritor nu are dreptul sa conteste calea pe care o ia un semen de-al lui spre fericire...si pt ca, in plus, i-ar contesta ratiunea de a fi...

12 iulie 2006 01:33  

Trimiteţi un comentariu

<< Acasa

#sus