duminică, iulie 09, 2006
Diferente conceptuale
Conceptiile mele despre arta sunt foarte diferite de conceptiile mele despre orice altceva. In arta, in opinia mea, exista doar 3 reguli :
1. in arta NU exista reguli fiindca in arta ORICE e permis; oricat de macabru, oricat de revoltator, oricat de inselator, oricat de pervers si oricat de inuman. Totul e permis fiindca e vorba de fantezie si oricine are dreptul sa viseze ce vrea. In arta, libertatea se apropie cel mai bine de sensul ei platonic. Atentie : e vorba despre libertatea TUTUROR, atat a artistilor cat si a consumatorilor de arta et donc orice arta care ar implica o forma de opresiune sau violenta concretizata nu mai are nicio legatura cu spiritul artistic de valoare si universal, spirit prin excelenta contemplativ. E lupta ideilor si fanteziei si atat.
Ca sa nu primesc "lacramatii" fac precizarea ca daca ceva e prea jignitor la adresa vreunei categorii sociale ar putea fi prezentat unui public in prealabil avizat asupra subiectului si curentele de opinie contrare ar trebui sa se poata manifesta in acelasi spatiu de expunere, pentru corectitudine.
2. obiectele de arta consacrate ca valoroase apartin omenirii intregi si nimeni nu are vreun drept real de facto sau de iure de a le poseda. Daca cineva are un tablou semnat il are fiindca a avut bani sa il cumpere sau a avut inaintasi colectionari insa niciun moment nu ar trebui sa considere ca ii apartine. Se afla la el din motivele enuntate mai sus si daca i-ar fi furat ar trebui sa resimta asta ca pe o mare durere de ordin artistic (ah, Doamne, nu il mai am in fata ochilor) si nu mi se pare normal sa recurga la Politie sa si-l recupereze. Mult mai natural mi s-ar parea sa ii urmareasca parcursul pe piata neagra si sa incerce sa il recupereze la fel de incorect cum i-a fost luat fiindca in arta totul e permis si nicio lege a oamenilor rationali nu poate fi aplicata. Defapt, Politia nici nu ar trebui sa se implice in arta.
3. placerea artistica nu are stapan si orice principiu despre corectitudine si etica in arta nu se aplica la fel ca in oricare alt domeniu. Daca vrei sa fii etic in arta atunci fii etic fiindca esti milostiv cu omul cu care faci tranzactia si nu pentru ca omul acela ar avea vreun drept de facto sau de iure asupra obiectului de valoare detinut.
In alta ordine de idei, am frunzarit un pic celebrul proces in care au fost implicati doi dintre marii rechini ai afacerilor cu obiecte de arta si am ramas sa visez cu ochii deschisi la o alternativa profesionala din ce in ce mai putin probabila din proprie alegere. Dede Brooks, celebra femeie a artei, CEO a casei de licitatii Sotheby's a facut 3 luni de arest la domiciliu si seful ei, miliardarul Alfred Taubman a facut un an si 3 luni puscarie pentru o chestiune pentru care, daca ar fi sa functioneze legile mele, nu ar fi patit nimic. Aici aveti personajele principale implicate in scandalul comisioanelor Sotheby's. Si asta e o carte pe care vreau sa o citesc.
1. in arta NU exista reguli fiindca in arta ORICE e permis; oricat de macabru, oricat de revoltator, oricat de inselator, oricat de pervers si oricat de inuman. Totul e permis fiindca e vorba de fantezie si oricine are dreptul sa viseze ce vrea. In arta, libertatea se apropie cel mai bine de sensul ei platonic. Atentie : e vorba despre libertatea TUTUROR, atat a artistilor cat si a consumatorilor de arta et donc orice arta care ar implica o forma de opresiune sau violenta concretizata nu mai are nicio legatura cu spiritul artistic de valoare si universal, spirit prin excelenta contemplativ. E lupta ideilor si fanteziei si atat.
Ca sa nu primesc "lacramatii" fac precizarea ca daca ceva e prea jignitor la adresa vreunei categorii sociale ar putea fi prezentat unui public in prealabil avizat asupra subiectului si curentele de opinie contrare ar trebui sa se poata manifesta in acelasi spatiu de expunere, pentru corectitudine.
2. obiectele de arta consacrate ca valoroase apartin omenirii intregi si nimeni nu are vreun drept real de facto sau de iure de a le poseda. Daca cineva are un tablou semnat il are fiindca a avut bani sa il cumpere sau a avut inaintasi colectionari insa niciun moment nu ar trebui sa considere ca ii apartine. Se afla la el din motivele enuntate mai sus si daca i-ar fi furat ar trebui sa resimta asta ca pe o mare durere de ordin artistic (ah, Doamne, nu il mai am in fata ochilor) si nu mi se pare normal sa recurga la Politie sa si-l recupereze. Mult mai natural mi s-ar parea sa ii urmareasca parcursul pe piata neagra si sa incerce sa il recupereze la fel de incorect cum i-a fost luat fiindca in arta totul e permis si nicio lege a oamenilor rationali nu poate fi aplicata. Defapt, Politia nici nu ar trebui sa se implice in arta.
3. placerea artistica nu are stapan si orice principiu despre corectitudine si etica in arta nu se aplica la fel ca in oricare alt domeniu. Daca vrei sa fii etic in arta atunci fii etic fiindca esti milostiv cu omul cu care faci tranzactia si nu pentru ca omul acela ar avea vreun drept de facto sau de iure asupra obiectului de valoare detinut.
In alta ordine de idei, am frunzarit un pic celebrul proces in care au fost implicati doi dintre marii rechini ai afacerilor cu obiecte de arta si am ramas sa visez cu ochii deschisi la o alternativa profesionala din ce in ce mai putin probabila din proprie alegere. Dede Brooks, celebra femeie a artei, CEO a casei de licitatii Sotheby's a facut 3 luni de arest la domiciliu si seful ei, miliardarul Alfred Taubman a facut un an si 3 luni puscarie pentru o chestiune pentru care, daca ar fi sa functioneze legile mele, nu ar fi patit nimic. Aici aveti personajele principale implicate in scandalul comisioanelor Sotheby's. Si asta e o carte pe care vreau sa o citesc.
9:12 PM
17 Comentarii:
Draga mea, scuza-ma ca nu pot fi de acord cu tine si ca sunt mai "realista"(nu asta vreau, de fapt, sa spun, dar nu stiu cum sa exprim)! Pana la urma, daca ai cumparat un obiect, fie el si unul de arta, e AL TAU. Daca artistul l-a realizat si l-a pus in vanzare...
Of, cred ca ti-am stricat "poezia" cu ceva cuvinte banale, dar chiar nu-ti inteleg punctul de vedere.
Si inca ceva deosebit de interesant : Arnault si Pinault, cei doi printi ai industriei de lux si rivali din totdeauna (http://www.forbes.com/2001/11/14/1114hot.html)
Hei, fiecare are dreptul la o parere pentru care nu trebuie sa se scuze :-)
Eu nu discut faptul ca acel obiect e al cumparatorului dupa legile omenesti in vigoare ci faptul ca la nivel conceptual eu nu accept ca un obiect de arta sa fie al unui singur om.
Pai...tocmai de aceea exista galerii de arta. De aceea oamenii isi expun tablourile si alte obiecte de arta in propria casa, ca-ntr-un muzeu:)
Cati oameni au aceasta generozitate de a isi deschide casa ?
arta trebuie sa fie libera,in caz contrar se ajunge la aberatiile din cadrul reginurilor totalitare
detalii...
Cum cine, Lulu?! Nastase...:)
:-))))))))))))))))))))))) mor de ras ! Desi daca e sa il asculti, el nu are nimic valoros. Cum se dau unii plini de kitchuri numai sa scape basma curata.
Pai...are dreptate! N-spe mii de tablouri, de-a valma, plus carti vechi si obiecte de valoare asezate de zici ca esti intr-un depozit iti suna a altceva?!
hmm, probabil arta ar trebui inchiriata :D
btw interesting link: http://www.smh.com.au/news/entertainment/bigger-than-christmas/2006/06/01/1148956427053.html
Ago, idee geniala ! Arta ar trebui inchiriata, intr-adevar !
vezi arta in timpul regimului nazist,vezi perioada proletcultista in Romania,sau cultul personalitatii lui Ceausescu
mi-am facut licenta pe tema vietii culturale in Romania in perioada lui dej si cel putin pana la moartea lui Stalin notiunea de arta se confunda cu proslavirea Uniunii Sovietice in orice subdiviziune a artei...
dreamer, multumesc pentru comentariile la obiect, daca ai putea sa dezvolti, te rog? E foarte interesant subiectul tau.
"Oficializarea proletcultismului
Debutul simbolic al proletcultismului, ca ideologie oficială, are loc la începutul lunii ianuarie 1948, odată cu ciclul de articole publicat în Scânteia despre poeziile lui Tudor Arghezi, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Limbajul este de o duritate extremă şi marchează ruperea totală faţă de valorile trecutului: “Arghezi nu face în poezie decât ceea ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material în tablourile sale excrementele… Crâmpeiele de frumuseţe adevărată ce se mai întâlnesc pe ici-colo în poeziile lui Arghezi, să fie oare un semn că în sufletul poetului nu stăpâneşte numai moartea, că mai există în el un rest de viaţă şi de simţire omenească, suficient de puternic pentru a regenera acest talent? Din păcate, datele care ni le oferă viaţa şi scrierile lui Arghezi nu ne permit să fim optimişti, nici măcar sub forma unui asemenea dubiu.”
Noua critică are o formă aproape religioasă. Se încearcă chiar salvarea sufletului lui Arghezi corupt de burghezime. Calea spre mântuire este încrederea în partid şi, mai ales, în Uniunea Sovietică.
Tot în acel an s-a oficializat oficializarea politicii de “valorificare culturală”.
Valorificarea s-a realizat în 3 moduri:
- prin tacerea totală sau blamul infimant la adresa unui mare număr de scriitori şi oameni de cultură, însoţite de interdicţia întregii lor opere, înţelegând prin aceasta atât needitarea ei, cât şi retragerea din circulaţie a ediţiilor tipărite anterior şi trecerea lor la fondurile secrete ale marilor biblioteci, unde nu mai puteau fi consultate decât cu permis special.
- prin reeditarea selectivă după criterii sui generis în serii de Opere alese a unor lucrări din opera celor mai mulţi dintre scriitori.
- prin deformarea sensului operelor şi a istoriei literare, supuse interpretărilor dogmatic-ideologizante.
Cele mai importante nume din literatura noastră, ce au intrat în prima categorie, au fost: Heliade Rădulescu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Lucian Blaga. Aceasts în cazul literaturii române.
În cazul literaturii şi culturii universale, lista interdicţiilor este practic inepuizabilă: Platon, Spinoza, Nietsche, Bergson, Poe, Rilkr, Andre Gide. Acestea sunt doar câteva nume intrate la index. Practic, în afara scriitorilor sovietici, nu erau agreaţi decât susţinători declaraţi ai stângii (Pablo Neruda, de exemplu).
În celelalte două categorii ale modului de “valorificare”, adică reeditarea selectivă sau deformarea operei, au intrat toţi autorii ce scăpaseră de prima categorie.
Poziţia şi apartenenţa de clasă a scriitorilor, chiar şi atunci când era vorba de cronicari, a constituit criteriul ideologic de bază. Situatia lui Vasile Alecsandri reprezintă unul din cele mai concludente exemple, el fiind văzut în epocă astfel: “Poetul aparţine aşadar, prin naştere, burgheziei româneşti. Această apartenenţă de clasă şi schimbarea poziţiei clasei burgheze în decursul vieţii poetului, explică atitudinile lui deosebite. Pentru el, problema anului 1848 este o problemă a clasei sale, iar nu a întregului popor. Pe Alecsandri îl preocupă prea puţin, în mod real, suferinţele ţărănimii şi posibilitatea de a le curma. Operele lui din această vreme, ca şi cele anterioare dar mai ales ca şi cele după această dată, vor oglindi îndeosebi aspiraţia naţională, patriotismul unei burghezii care voia să-şi asigure independenţa pieţei sale. Nu vom întâlni însa problema socială adâncă, drama unei ţărănimi exploatate îngrozitor. Chiar în această epoca în care Alecsandri înca nu ajunsese la poziţia de totală falsificare a realităţii, din care va scrie îndeosebi Pastelurile, în opera lui nu întâlnim reflectate momente care să arate că el izbutea să depăşească interesele clasei sale.”
În ceea ce priveşte lucrările interzise înca din 1946, au apărut cataloage ce le menţionau. Primul se numea Publicaţii scoase din circulaţie, şi este lansat în iunie 1946. În expunerea de motive către rege, semnată de ministrul propagandei, P.Constantinescu-Iaşi, şi de cel al Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, se arată că aceasta este o obligaţie ce decurge din articolul 6 al Convenţiei de Armistiţiu. Articolul respectiv prevedea retragerea din circulaţie a lucrărilor cu caracter antisovietic, tipărite între 1940-1944. Catalogul întocmit cu mult exces de zel cuprindea 1843 de titluri. Se interziceau din start lucrările aparţinând membrilor guvernului Antonescu, cele referitoare la Basarabia, la războiul antisovietic, dar şi alte lucrări ce nu se încadrează în categorie. De exemplu, Mircea Eliade - Salazar şi revoluţia în Portugalia sau Petre Ispirescu - Basmele românilor, ca să amintesc doar două exemple.
În 1948 s-a tipărit un catalog de 522 de pagini plus un supliment de 75 de pagini, cuprinzând aproximativ 10.000 de titluri interzise. Motivele expuse sunt de-a dreptul stupide: “Se poate, deci, afirma fără temeri de exagerare că o mare parte din ceea ce s-a publicat în ţara noastră în ultimile 3 decenii, precum şi un anumit procent mai redus, deci ceea ce se publicase anterior, era infectat de idei şovine, reacţionare, rasiste.” În afara celor 10.000 de titluri ce figurează la indexul din 1948, sunt interzise din principiu, fără a fi amintite toate manualele şcolare de dinainte de 1947, precum şi toate atlasurile cu teritoriile pierdute în favoarea URSS şi a Bulgariei. Foarte multe titluri ce nu figurau în index-ul din 1946 apar acum, iar un număr de autori apar interzişi în întregime: Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, N. Crainic, A.C. Cuza, etc. În foarte multe cazuri, motivarea doctrinară prin teza lui Lenin nu a fost decât un paravan, în spatele căruia par a fi acţionat cauze şi calcule mult mai precise şi mai adânci. De pildă, pregătirea deznaţionalizării şi a contopirii cu masa slavă. Fără cultură şi cu o istorie falsificată, un popor este mult mai uşor asimilabil. Exista şi interdicţia tacită asupra unor personalităţi, un exemplu fiind Titu Maiorescu, nemenţionat în catalog, dar care nu a mai fost editat până în 1964.
Problema reeditărilor a fost pusă de la început în termeni discriminatorii: “O literatură a non-valorilor idealizând mucegaiul, parazitismul şi putrefacţia, nu poate intra în programul de reeditare. Reeditatarea trebuie să excludă din câmpul ei literatura ideologiei tipice burgheze şi moşiereşti (Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu - din cele mai multe cărţi ale sale, Rebreanu din ultimile sale romane, Brătescu-Voineşti în a cărui literatura colcăie spiritul demoralizator mic-burghez sau chiar ideologia agresivă a fascismului, şi atâţia alţi lachei ai capitalismului şi a moşierimii, nu pot să mai figureze în noile ediţii ce vor fi tipărite în cadrul programului de reeditare.”
Aşa-numita reconsiderare a unora dintre scriitorii interzişi hotărâtă după 1963, a fost concepută şi s-a efectuat în acelaşi spirit proletcultist, mai bine zis după criterii ideologige şi de clasă. Al. Piru, unul dintre cei ce se ocupă de reeditarea prezentă astfel procesul “plecând aşadar de la principiul leninist că moştenirea literară nu poate fi preluată în bloc, e necesar ca valorificarea să aibă loc numai în spirit critic. Aceasta a dus la diferite tipuri de ediţii, renunţându-se la fetişul ediţiiilor de opere complete, chiar şi în cazul celor mai mari scriitori. Editarea critică a acestor scriitori nu presupune deci neaparat publicarea obligatorie a tuturor scrierilor lor”
Literatura de tip nou 1948-1953
Proza
Proza perioadei este alcatuitã dintr-o puzderie de pamflete, reportaje literare schite,nuvele si foatre puţine romane cu subiecte istorico-pedagogice si social propagandistice.In spatele acestor texte stã o armatã de critici ce amendeazã cea mai infimã abatere de la canoanele realismului socialist.Îndreptarul lor suprem era alcãtuit fireşte şi in opera celor patru mari clasici(Marx,Engels,Lenin,Stalin),dar şi din Teoriiile lui Jdanov,Gorjki şi Malenkov.
“Teoria marxistã a luptei dintre clase a devenit motiv literar.Conflictul dintre clase urma sã fie redat in literaturã folosindu-se antiteze.Apartenenta la o clasa progresistã te face automat un personaj pozitiv.Chiaburii burghezii,negustorii nu pot fi prin aceastã logicã decât personaje negative care mainifestându-se intotdeauna fãţiş şi dusmãnos fatã de statutul oamenilor muncii nu pot evolua in bine,şi ca atare trebuie evacuaţi de pe scena istoriei.Împãrţirea se face in spiritul stalinist al anilor 1930 între revoluţionari si contrarevoluţionari orice nuanţare devenind incorectã si periculoasã pentru destinul noii credinţe.În consecinţa,scriitorii ca şi reprezentanţii politici ai proletariatului nu trebuie sã admitã o cãt de modestã ameliorare a contra-revoluţionarului ori delãsarea, imbolnãvirea fizicã, slãbiciunea moralã a reprezentantului poporului muncitor care,robust şi fãrã tare, in familie si la fabrica nu poate fi decat un perosnaj fara cusur un model absolut”.
În faza fundamentalistã a acestei religii politice nu existã justificare umana pentru cel ce se opune flamurii roşii.Chiar dacã aparţine propiei familii(tema soţilor,a fraţilor invrãjbiţi sau a copilului care îşi reneagã tatal,turnându-l poliţiei politice duşmanul mai bine zis “banditul” trebuia nimicit farã ezitari.Orice mic compromis,orice pornire spre cruţare si milã trebuie înãbuşite pe loc cãci diavolul mic-burghez se hrãneşte cu slãbiciunea arãtatã de puternicii reprezentanţi ai clasei muncitoare.Şcolarilor români de la inceputul anilor 1950 li se livra la instructaje pioniereşti si dirigenţie povestea pilduitoare a pionierului Pavel Moruzov ucis mişeleşte de membrii propriei familii deoarece îsi denunţase tatal.Ceea ce învãţau scriitorii romãni de la cei sovietici era in primul rãnd sã se foloseascã de un conflict in care binele ca element dirigiuitor si combativ nu face mari eforturi pentru a ca sã biruiascã rãul farã însã ca acesta sa fie absolvit de virulentã.Situaţia in mod ironic seamãnã cu povesţile creştine in care creştinul/comunistul este torturat de regimurile ostile,dar rezistã datorita tãriei morale si invãţaturilor lui Dumnezeu/Marx.Dupã primul val a urmat o micã nuantţare a situaţiei modelul luptei de clasa îsi pierduse din fortã aşa cã scriitorii s-au reorientat spre arãtarea cu degetul a birocraţiei,lenei la locul de muncã,corupţia,comportamentul abuziv al şefilor(evident cei mici).Nu mai era lupta cu Satana(Duşmanul de clasa) ci cu muritorii de rãnd supuşi greşelii.”Cautarea conflictelor de tot felul a fost specificã prozei acelei epoci. O greşealã era rezolvatã cu brio de Activistul de la centru(un adevãrat Arhanghel al comunismului).Finalurile fericite, dãtãtoare de certitudine,victoriile confortabile ale binelui sub raport dialectic normale si juste din perspectiva moralei istoriei au fost obligatorii de-a lungul întregii etape de cucerire de fortificare de cãtre partid a pârghiilor puterii.Strict individual se putea muri pentru cauze progresiste numai in trecutul in care clasele exploatate nu se maturizaserã politic (vezi Tudor Vadimirescu sau Nicolae Bãlcescu) morţi înţelese ca sacrificii inevitabile pentru victoria supremã ( asa cum sunt sacrificiile lui II sus sau Ioan Botezãtorul).Când partidul s-a simţit suficient de puternic li s-a dat voie eroilor sã moarã mai intãi in literatura sovieticã unde s-a lansat teza Tragediei optimiste”.
Pânã foarte târziu realismul a fost definit conform formulei lui Engels; realism= personaje tipice in împrejurari tipice.
“cine nu e cu noi este împotriva noastrã era dictonul dupã care se ghidau comuniştii” dictonul acesta împarte lumea in buni si rãi,doar aceastã lume tipologizatã ideologic devine veridica din punct de vedere litererar.Cititorul nu trebuia sa mai urmareascã evolutia unui personaj deoarece apartenenţa sa la una din clase îl face previzibil.
“Un drept credincios va putea recunoaşte intotdeauna un altul deasemnea va putea identifica si un pãgân neînşelându-se asupra caracterului sãu”.
Detaliile din viaţa personajului pozitiv stãrnesc obiecţii tentaţiile erotice.Dacã un reprezentant al binelui are un defect cãt de mic,iar unul al rãului un atribut omenesc acestea sunt erori de netolerat.In viata de zi cu zi a anilor 50 unui tânãr cu origine sãnãtoasã i se “recomanda” sã-şi aleagã o soţie la fel.Acestea sunt si singurele cupluri viabile ilustrate literar.
Specii
Pamfletul -Între speciile socotite de putere ca fiind de o stringentã actualitate in primii ani de comunism se numãra pamfletul inţeles ca text combativ de maximã eficientã revolutionarã.Materialele teoretice sovietice care se legitimeazã de la cele câteva intâmplãtoare reflecţii leniniste asupra satirei lui Gogol si Maiakovski atrag atenţia asupra transformãrii pamfletului într-o armã de luptã impotriva rãmãşiţelor burgheze din conştiinţa oamenilor pe plan intern si de înfierare a imperialiştilor anglo-americani pe plan extern.
In esenţã mai mult de jumãtate din produsele artistice ale epocii(folosite de brigãzile de agitaţie apãrute în ziare sau in gazete de perete) erau pamflete puse in slujba adâncirii antagonismelor politice si morale si având ţinte precise si imediate reminiscenţele trecutului,partidele istorice,monarhia,chiaburii,specula,oportunismul etc..
Nu de zeflemisire avea nevoie partidul ci de distrugerea diavolului exploatator.”Duşmanul nu putea fi decat hidos şi rãu,estetizãrile, gratuitatea,comprehensiunea,delãsarea combinatorie ori indiferenţa descriptivã nu aveau ce cauta in aceste variante de blestem.Victima blestemului trebuie urâtitã,deformatã,degradatã(cadavru,fantoma) minimalizatã,cboratã pe scara biologicã(viermi.lupi,javre,nãpârci,) pentru ca aceastã imagine construitã mental sã fie uşor de biruit”
Reportajul
Dupã 1948 reportajul..numit reportaj literar devine o specie privilegiatã devenind un mod de prezentare entuziastã a realitãţilor prezentate de partid.Individual sau in echipã scriitori si ziaristi mai mult sau mai puţin cunoscuţi precum: Z.Stanuc,Nina Cassian,E Jebeleanu sau Oscar Lemnaru descind in fabrici si uzine,unele intrate in mitologia revoluţionarã(Griviţa Roşie,Vulcan) se deplaseazã pe noile şantiere (Bicaz,).coboarã cu alte cuvinte in mijlocul colectivelor de oameni ai muncii luati ca exemplu instructiv.
Documentarea devine cuvânt de ordine,iar deplasarea o neîntreruptã betie in grup a scriitorilor ghiftuiti de gazdele primitoare dupã model sovietic..
“Reportajul a fost insã prima şcoalã a poleirii realului şi a minciunii lirice din care se trage intreaga productie pe linie din perioada comunistã.Atunci s-au perfecţionat tehnicile de ficţionalizare si hiperbolizare selecţia orientatã optimist a datelor”.Mentorul şcolii româneşti de asemenea reportaje nu este nimeni altul decât Geo Bogza.Dupa 1948 acesta va publica printre altele “Începutul epopeii”,Portile mãreţiei sau Meridiane sovietice.În timp s-au creat aşadar toate condiţiile inclusiv cele legate de mitul unui “Om al cetãţii”.Din ele reporterii de mai tãrziu au invãţat un adevãr simplu si profitabil si anume ca totul intr-un regim totalitar poate fi mistificat cu ajutorul unor condimente expresie si cu puţinã abilitate liricã poţi aşeza mãreţia oricãrui fapt mãrunt.
Din bogata panoplie de proceduri perfecţionate de Bogza au fost preluate,manierizate folosite excesiv: supradimensionarea,miza pe enorm si grandios,febrixitarea prin repetiţii, folosirea epitetelor ternare.selectarea detaliului nãucitor pozitionat in spirit estetizant in economia reportajului,contrastul violent expresiv monumentalizarea, antropomorfizarea si mitizarea peisajului.
Romanele luptei de clasã
O clasã muncitoare puţin numeroasã şi fãrã o minimã constiinţã revolutionarã nu putea furniza prea multe subiecte pentru proza noua a luptei de clasã.
Despre grevele muncitoreşti de la atelierele Griviţa va scrie Alexandru Jar doua romane:Sfãrşitul jalbelor (1950) si Marea pregatire 1952.respectând schema cunoscutã a conflictului de clasã şi distorsionând adevãrul istoric
Zaharia Stancu se numãrã printre cei ce au îmbrãţişat foarte rapid dupa 23 august politica partidului.Foarte repede va fi cooptat in Secţia de Agitaţie si Propagandã a partidului,iar in 1949 va deveni primul preşedinte al noii înfiinţate Uniuni a Scriitorilor
In 1948 apare prima variantã a romanului sãu Desculţ” ce serveşte perfect politica partidului reflectând precis si explicit ca intr-o lectie de istorie conflictele antagonice din lumea împãrţitã in clase a satului.Rãscoala din 1907 pe care o evocã tezist romanucierul folosindu-se de contraste violente si trucuri sentimentale capãtã prin simplificare un sens justitiar.”Moşierimea hrãpãreatã si cinica nu putea naşte decat dorinţa de rãzbunare şi violentã.Formula ce a trezit entuziasmul nenumaratelor condeie critice din epocã “Sa nu uiti Darie” inchide in ea ura si spiritul de vendetã de care avea nevoie propaganda pentru a putea pãtrunde intr-o zonã necuceritã incã, satul.
Numarul mare insã de secvenţe independente de microbiografii ţãrãneşti scade însã întrucâtva eficacitatea propagandistica,iar uneori se uitã de lupta de clasa de aceea romanului in sine din punct de vedere strict literar nu i se poate nega valoarea.”
Mitrea Cocor. Pentru un scriitor ajuns la sfãrsitul unei cariere prestigioase carierã neinfluenţatã politic adoptarea rapidã a unei atitudini progresiste adicã adeziunea la politica de rusificare trebuie sã fi constituit fãrã indoiala o decizie dramaticã.Decizia lui Mihail Sadoveanu având in vedere contextul ei istoric poate nu ar trebui judecatã atãt de aspru,de altfel nu sunt de acord cu sintagma “sã ne judece urmaşii” .În anii statului naţional legionar si apoi ai conducerii lui Antonescu ,Sadoveanu fusese marginalizat cãrtile lui fuseserã arse si era normal sã se teamã si sã facã pactul cu diavolul tocmai ca sã nu mai treacã prin teroare.Dupã celebra conferinţã Lumina de la Rãsãrit atitudinea sa politicã a devenit clarã,au urmat apoi volumul de proze Fantezii rãsãritene si apoi volumul de impresii de cãlãtorie in URSS Caleidoscop
“Ca prozator şi-a apus aportul la propagandã prin 3 romane model pentru proza proletcultista incepând cu Pãuna Micã(1948).Un grup de refugiati primiţi cu antipatie de ţaranii din Pãuna reuşesc printr-o buna organizare a muncii sã inchege o unitate agricolã performantã pe un teren mlãştinos din Lunca Brãilei.Conducatorii lucrãrilor de asanare au origini sãnãtoase si biografii simbolice, unul este muncitor din Braşov celãlalt este un fost membru al Rezistentei franceze.Întemeierea însãşi a unei aşezãri noi si a unei exploatãri pe principii moderne are o valoare simbolicã.Conflictul de clasã era insã cam anemic problemã rezolvatã cu brio in Mitrea Cocor.”
Mitrea Cocor a devenit simbolul prozei proletcultiste si un model pentru aceasta recunoscut chiar de sovietici prin acordarea medaliei de aur a pãcii.
De data asta lupta de clasã este prezentã din plin , de o parte a baricadei sunt ţãranii sãraci din Malu Surpat de partea cealaltã moşierul Cristea-Trei-Nasuri din conacul de la Dropii.Detea lui se aflã fiul mare si urât al familiei Ghitã preferat al familiei şi propietar de moarã mecanicã,de partea ţãranilor se aflã fiul mai mic Mitrea un tânãr sãrac,dar frumos revoluţionar din naştere.Se observã atmosfera parcã de basm popular in care fiul cel mic este întotdeauna cel bun.Mitrea va ajunge sluga lui Ghitã cunoscând nedreptatea,umilinţa si gârbaciul stãpânului,iar apoi ca militar bestialitatea ofiţerimii.
Pe post de Mesia apare fierarul comunist Florea Costea care îl invaţã sã citeascã,iar apoi sã recite Internaţionala.Cei doi reprezentând alianţa dintre clasele exploatate cad prizonieri in “Rãzboiul de cotropire” împotriva URSS si au acolo noi si noi revelaţii despre raiul sovietic.Complet lãmurit si indoctrinat temeinic cel intors din prizonierat conduce in sat reforma agrarã,împãrţind pãmânturile boierului.Este asistat de un alt reprezentant al clasei muncitoare muncitorul cazangiu Voicu Cernea un “apostol” cu trecut de martir ilegalist venit,fireşte de la centru.”nenumarate articole de criticã au proslãvit ruşinosul produs sadovenian probabil şi din pricina penuriei de opere semnate de nume mari care sã ilustreze cu exactitate perceptele realismului socialist”
Proza istoricã orientatã politic
Subiectele romanului românesc istoric şi modul tratãrii lor reflectã cum nu se poate mai bine schimbãrile care au avut loc de-a lungul unei jumãtãţi de secol in sistemul de opţiuni al propagandei de partid.Trecutul a fost şi va fi mereu pretextul bãtãliilor ideologige.Regimurile comuniste au mizat constant pe “ministerul adevãrului” care se ocupa se inţelege cu inventarea continua a trecutului. Orwell in celebrul sãu roman 1984 a descris foarte bine procesul.. „Cine controlează trecutul”, zice o lozincă a Partidului, „controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul.” Şi totuşi, trecutul, deşi prin însăşi natura lui supus modificărilor, nu a fost niciodată modificat. Orice este adevărat în clipa de faţă a fost şi va fi întotdeauna adevărat. E foarte simplu. Nu-ţi trebuie decât o nesfârşita serie de victorii asupra propriei tale memorii rebele.”
“Acest proces de continuă modificare se aplică nu numai ziarelor, ci şi cărţilor, revistelor, broşurilor, afişelor, foilor volante, filmelor, înregistrărilor, desenelor animate, fotografiilor - într-un cuvânt, oricărui text sau document care ar putea avea o cât de mică semnificaţie politică sau ideologică. Zi de zi şi aproape clipă de clipă, trecutul este adus la zi. In acest fel, se poate dovedi cu ajutorul probelor documentare că orice previziune făcută de Partid a fost corectă; şi nici o ştire sau opinie care ar putea veni în conflict cu nevoile momentului nu este lăsată să rămână în vreo arhivă. Toată istoria este un palimpsest scris şi rescris indiferent de câte ori se dovede este necesar”.
In primii ani ai regimului democrat-popular când absolut toate temele literare trebuiau sã se regãseascã in repertoriul internaţional prescris cu stricteţe de Moscova au fost cãutate fapte si personaje care sã reaminteascã de prietenia de veacuri dintre prporul român si vecinul sãu de la rãsãrit ori sã ilustreze lupta de veacuri a poporului pentru dreptate socialã şi neatarnare.În spiritul noilor vremi Mihail Sadoveanu îsi rescrie Şoimii atenuându-i caracterul romanţios.Prozatorul plaseazã acum accentul pe legãmântul trainic al eroului care dã titlul romanului Nicoarã Potcoavã (1952) cu acei fârtaţi de nãdejde care sunt cazaciii zaporojeni sporind pe de o parte ponderea conflictului social cu boierimea hrãpãreaţa si hulpava.Lumea in care se mişcã Ion Nicoarã e una prioritar slavã (Rusia,Polonia,Ucraina,Crimeea etc..) zaporojenii sunt bine clãdiţi iscusiţi în cãlãrie şi în meşteşugul armelor şi mai ales neinfricaţi precum soldaţii sovietici din filmele ce monopolizaserã deja cinematograful românesc.
În 1948 se scurseserã doar 4 ani de la capitularea Germaniei hitleriste.România ieşise înfrântã din razboiul de recâstigare a teritoriilor pierdute la est de Prut şi nu obţinuse statutul de cobeligerant,în ciuda efortului militar depus dupã 23 August.Pe de o parte rusofobia populaţiei şi pe de alta obligaţia de a scrie istorie dupã voia ocupantului au transformat campania din Est şi actul de la 23 August in subiectele cele mai delicate posibil si expuse intervenţiilor.
Cãrţile reflectã fluctuaţiile derutante ale barometrului ideologic şi în afarã de cei grãbiţi sã cerşeascã simpatia noilor stãpâni tema rãzboiului din Est a fost tratata foarte tarziu.Ea a fost socotitã drept nevralgicã si periculoasã chair şi atunci când relaţiile cu sovieticii se rãciserã şi numele Basarabia a reînceput sa aparã timid in studiile de istorie.
Mai mult pânã şi efortul insistent de autoponegrire nu pãrea a fi suficient pentru ai mulţumi pe conducãtori sau ceva anume din conştiinţa tulbure a acestora.Un caz ilustrativ este romanul Negura(1949) al lui Eusebiu Camilar care deşi respectã chiar cu exces de zel toate canoanele proletcultiste este scos din circulatie trei ani mai târziu.
“Servilismul faţa de sovietici atinge în aceastã carte cote inimaginabile.Fasciştii cotropitori români sunt infieraţi fiind prezentaţi în totalã antitezã cu sovieticii ce reprezintã pregresul şi speranţa umanitaţii.Dihotomia funcţioneazã şi intraspecific românul sarac,deci personaj pozitiv ţãran sau soldat simplu asaltat de pãduchi şi terorizat de ofiţeri şi românul bogat deci personaj negativ ce fie se fofileazã reuşind sã rãmânã in sat batjocorind fete fie ajuns pe front ia chipul majurului burtos sau al ofiţerului sadic ce jefuieşte paşnica populaţie sovieticã comitând violuri si ordonând execuţii în masã.
Dacã în corpul ofiţeresc se rãtãceşte cineva cu trãsãturi omeneşti acesta are gradul cel mai mic (sublocotenetul Magura).
Armata românã este descrisã ca rãtãcind in negura stepelor sovietice mãrsâluind bezmetic urmatã de ambulanţe cu mutilaţi.Ordinile ofiţerilor se contrazic de la un kilometru la altul echipamentele si hainele de iarnã ori nu sosesc la timp ori sunt furate de ofiteri mâncarea e mocirloasã pãduchii invincibili etc”.
Ca şi în Mitrea Cocor pe masurã ce fac cunoştiinţã cu modelul sovietic apare si momentul iluminarii.Se înmulţesc fraternizarile şi oamenii încep sã-şi punã întrebãri cu privire la sensul rãzboiului pe care il duc.Cartea e plinã de barbarie,sânge. prostie şi cruzime toate puse în cârca armatei române.Pânã şi criticii români supuşi noii puteri şi-au dat seama ca s-a mers prea departe.
Un alt roman istoric ce merita amintit este Un om intre oameni carte despre Nicolae Bãlcescu şi Revoluţia din 1848 neterminat apãrut in trei volume 1953,1955,1957(postum).
Romanul nu este şi nici nu avea voie sã fie o biografie cãci dupa cum se ştie unul din canoanele marxiste spune clar “masele fac istorie”,iar personalitatea nu poate fi disociatã de mase.De aici şi bogaţia de amãnunte despre toate aspectele vieţii acelei perioade.Inteţia cãrţii rãmâne însã una imoralã ideea de a face din Bãlcescu nu doar un erou al revoluţiei ci şi un precursor al comunisului.
Poezia
Poezia acelor ani poate fi descrisã fãrã teama de a greşi ca fiind de o non-valoare totalã.Cel mai mare poet al acelor timpuri a fost proclamat obscurul A.Toma tatãl lui Sorin Toma autorul mai sus-menţionatului studiu despre Arghezi.Cu versuri precum “imperilaist american/cãdeaţi-ar bomba in ocean” acesta a fost pânã la moartea sa in 1954 starostele poeziei româneşti.Nivelul ipocriziei şi falsitãţii ajunsese atât de jos încât in 1950 cãnd A.Toma împlinea vârsta de 50 de ani G.Cãlinescu ţinea urmãtorul discurs “Am plãcerea sã analizez opera veneratului nostru coleg A.Toma,cu prilejul ajungerii dumisale la frumoasa vârstã de 75 de ani…….Generaţia mea a cãpãtat ochi estetici atunci cãnd dumneata erai în plinã producţie poeticã…Cãnd eram copii eram pregatiţi in sensul izolãrii şi al purismului de o scriere mediocrã " Quo Vadis "care lucra fãrã sã ştie în favoarea estetismului.Acolo admiram pe Petromiu acel arbiter elegantiarum care abia ieşit din baie încã impregnat de uleiuri parfumate scotea un stilet şi omora un plebeu doar pentru cã mirosea urât.O asemenea tezã nu putea sã nu convinã clasei latifundiare.Dacã aş fi avut atunci iubite coleg vãrsta când se încep lucrãrile literare şi aş fi scris despre dumneata sub imperiul acelei stari de spirit nu te-aş fi inţeles.Mai tarziu când am început a frecventa cercurile literare şi a întâlni poezii ale dumitale prin reviste de pildã in Sburãtorul…nu te-am inţeles.
Dumneata ai rãspuns eminescianului memento mori cu memento vivere.Cum a fos cu putinţã de data asta sã-ţi ignor totuşi opera?
Opera dumitale a stat multa vreme in stare de scãnteie pânã ce dialectica istoriei a ajutat-o sã devinã flacarã.Dar atunci de ce nu am scirs?Sã vezi pentru ce.
Dumneata iubite coleg ai un suflet robust şi plin de incredere în viatã şi în ţelurile ei încãt din somptuosul vestmânt al lui Eminescu ai croit o hainã de sãrbatoare în poemul ce i l-ai inchinat la 100 de ani de la naşterea sa.Dacã e vorba de diferenţiere,încã de la inceput te-ai remarca ca(sic) un poet al lumii si al bucuriei…..Încã de atunci erai un poet al astrului zilei care e semnul muncii şi al vremurilor de azi.Aşa de puternicã îti era pulsaţia inimii încât moartea o priveai cu robusteţe şi in loc sã împrumuţi aerul funigincios din Mortua est! corectai chiar deznãdejdea Omului sacrificat pentru umanitate”
Vedeelea acelor ani sunt fãrã indoiala Dan Desliu,Miron Radu Paraschivescu,sau Veronica Porumbacu cu poezii simpliste ce ori traduc in versuri lozincile partidului ori au stilul baladelor populare punând accent pe lupta de clasă.
Dramaturgia
Bineînţeles cã nici dramaturgia nu a scãpat de agresiune proletcultistã.O carte din anii 70 descrie acea perioadã ca fiind o dovadã a ”militantismului teatrului românesc a prezenţei sale active în actualitatea unei epoci de luptã, de solidarizare a intregului popor în jurul unor idealuri sociale şi morale de esenţã superioarã.Ca intotdeauana în imprejurãrile grave în momentele de încordare şi luptã ale naţiei scena a fost şi de data aceasta prin devotaţii ei slujitori la înalţimea celor mai înalte aspiraţii ale poporului”
Chiar şi aici se recunoaşte cã punerea în scenã a ideilor nu a fost de la început prea reuşitã.În primii ani de dupã 1944 apar opere ale unor autori conscaraţi precum Haiducii de Victor Eftimiu sau premiera postumã Ultima orã a lui Mihail Sebastian.Tot atunci apare şi se joacã Michelangelo al lui Alexandru Kiriţescu ultima parte a Trilogiei Renaşterii.
O piatra de temelie a noii dramaturgii româneşti e pusã fãrã îndoialã de Bãlcescu al lui Camil Petrescu ce prefigura romanul Un om între oameni.Piesa este schematicã Bãlcescu este prezentat în antitezã cu I.H. Rãdulescu şi se induce din nou ideea cã Bãlcescu este de fapt un precursor al comunismului.
Îsi fac apariţia şi primele piese ce trateaza imprejurãrile de viaţã aparţinând actualitaţii imediate.Din nou se pune accent pe lupata de clasã, personajele sunt schematice comuniştii sunt buni, exploatatorii rãi şi urâti fizic.Exemple de piese sunt multe cele mai semnificative fiind Omul din Ceatal urmatã de Minerii şi de Cetatea de foc al lui Mihail Davidoglu. Prima piesã despre noul sat colectivizat românesc este "Ziua cea Mare" semnatã de Maria Banuş. Anii negri de Aurel Baranga şi Nicolae Morar" sau Cumpãna de Lucia Demetrius trateazã din nou conflictele schematice ale luptei de clasã.Mai ales in dramaturgie a existat obsesia eroului pozitiv.Absolut orice piesa trebuia sã aibã un erou pozitiv. Mult timp" O Scrisoare Pierdutã" a lui Caragiale nu a putut fi reprezentatã tocmai din acest motiv absenta eroului pozitiv.Eroii dramaturgiei anior 40-50 sunt ilegalişti,susţinãtori ai actului de la 23 august 1944 cei ce se ocupã de colectivizare sau reorganizarea diferitelor ramuri ale muncii.Declaratismul retoric soluţiile previzibile sau lipsa perspectivei interioare sunt doar câteva defecte ale teatrului românesc postebelic imediat.
Filmul
Filmul românesc a trecut şi el în subordinea statului în momentul cãnd a fost înfiinţatã societatea comercialã de stat Cinexfilm.Doi ani mai târziu societatea a fost inlocuitã cu un nou comitetet.”Comitetul cinematografiei aflat în administraţia consiliului de miniştri.În acelaşi timp s-a trecut la dezvoltarea bazei logistice în vederea creearii unei industrii de film noi şi competitive.Cu sprijin sovietic s-au înfiinţat Studioul cinematografic Bucureşti a studioului pentru filme documentare Alexandru Sahia precum şi a studioului pentru producere de diafilme Ion Creangã.Au fost deschise de asemenea un studio dedicat actorilor de film precum şi unele şcoli medii şi profesionale pentru invãţarea meseriilor specifice tehnicii cinematografice;a fost inauguratã totodatã o fabricã producatoare de material filmografic,precum şi o orchestrã pentru muzicã de film.Consilierii sovietici au jucat un rol important între 1948-1953 ei ocupând nu în puţine cazuri funcţii de conducere în aparatul cultural românesc. Primul film dupã 23 August se numea“Rãsuna Valea fiind dedicat muncii brigadierilor de la Bumbeşti-Livezeni.Filmul este clar un angajament construit pe stil proletcultist,conflict de clasa etc. şi încearcã o prezentare globalã a tuturor activitãţilor de pe şantier “Totul trebuia cuprins” spune regizorul Paul Georgescu-
Istoriografia
Istoria românilor a fost rescrisã în aceşti ani ca sã sublinieze rolul jucat de slavi de-a lungul istoriei şi mai ales rolul lor in etnogenezã şi sã diminueze rolul jucat de elementul latin. Pânã şi imnul naţional cultiva ideea de fraţie cu poporul sovietic eliberator”.Ani mai târziu în cadrul desovietizãrii generale a culturii romãneşti aceastã sintagmã a fost înlãturatã din imn.E clar însã cã atât sovietizarea cât si desovietizarea nu pot fi explicate schematic.În acea perioadã s-au fãcut totuşi şi lucruri bune.Mulţi din marii istorici de regulã folosind pseudonime au iniţiat importanta serie DHR (Documentae Historia Romaniae).De asemenea medieviştii au realizat studii unanim apreciate Mihai Berza,Andrei Otetea sau David Prodan.Arheologia s-a dezvoltat de asemenea în acei ani.Rãul însã a predominat şi acesta a purtat pânã la mijlocul anilor 50 un singur nume Mihai Roller.Acesta a rãmas în istorie prin manualul sãu de istorie al românilor dupa care au fost nevioti sã înveţe generaţii de elevi.Manualul cuprindea toate clişeele comuniste posibile,iar istoria românilor devine o continuă luptă de clasă incepând chiar de pe vremea dacilor si romanilor.
“Rezistenţa”.
Un caz celebru ai acelor ani s-a petrecut in 1949 cãnd Revista de oftamologie fusese infieratã pentru cã ignorase ştiinţa sovieticã şi publicase o parte din articole în limbile englezã şi francezã.Redãm doar o parte din expunerea lui Traian Sãvulescu preşedintele Academiei “Prezidiul Academiei Republicii Populare Române se gãseşte în faţa unui document care pune o problema cu totul nouă a cãrui dezbatere nici nu era de conceput in vechea Academie(Gura pãcãtosului adevăr grãieşte) o problema de o importanţa deosebita pentru orientarea viitoare a cercetarilor ştiintifice în ţara noastrã.Este vorba de hotãrârea Secţiunii de Ştiinţe medicale prin care este înfieratã revista de Oftamologie revistã care atât prin conţinut cât şi ca formã de prezentare şi mai ales ca tendinţa reprezintã o gravã abatere de la calea pe care trebuie sã o dezvolte ştiinţa în republica Popularã Românã pentru a fi cu adevãrat un isntrunment puternic de ridicare a patriei şi a poporului nostru şi pentru a contribui efectiv la construirea socialismului.Academia Republicii Populare Române..nu poate şi nu trebuie sã uite nici un moment obligaţiunea de a da contribuţia ei luminatã opere intreprinse de clasa muncitoare care poartã pe umeri sarcina istoricã de a îndruma poporul pe cãi noi,cãtre un viitor strãlucit.Aceasta cere din partea noastrã,a tuturor oamenilor de ştiinţa şi culturã o atitudine limpede lipsitã de orice reticenţe şi orice echivoc in lupta hotãrâtã şi necurmatã împotriva tendinţelor antiştiintifice,antinaţionale şi antipatriotice manifestate de unii oameni de ştiinţa nevindecaţi încã de prejudecãţiile infiltrate în conştiinţa lor de regimurile capitaliste. O prejudecatã perseverent inoculatã ca un virus de educatia burghezã a oamenilor de ştiinţa este cea a ştiinţei universale a ştiinţei fãrã patrie a ştiinţei care complet dezinteresatã, urmãreşte adevãrul abstract, transcendent ,independent de viaţa.Acesta este nu numai o prejudecatã este ceva mai mult o erezie,un fals( urmeazã apoi citate din Lenin si Stalin)…Marea sculptoriţã sovieticã V.I.Muhina cu prilejul vizitei fãcute în ţara noastrã dupã ce a cunoscut pe toţi artiştiii noştri,pictori şi sculptori cşrora le recunoştea talentul le-a pus o intrebare cu un subtil şi real tâlc.Pentru ce vreţi sã fiţi cu toţii nişte mici francezi şi nu aspiraţi sã fiţi voi înşivã? Ca şi Muhina,elev al lui Bourdelle a fost şi compatriotul nostru Brâncuşi,pe care Muhina il cunoaşte foarte bine,fiind colegi,dar câtã deosebire intre unul şi celãlalt.
Pe cãnd Muhina a dãruit popurului ţarii sale şi artei mondiale,lucrãri de mare valoare inspirate din realizarile nãzuimţele şi luptele poporului sovietic Brãncuşi cãzut in pãcatul asa-zisei “arta pentru arta” nu mai are nimic in comun cu specificul ţarii sale”.De aceea arta Muhinei creşte se inalţa şi se impune cu vitalitatea ei lumii intregi,iar arta lui Brâncuşi agonizeazã şi se destramã in distinctiunea câtorva snobi….Lipsa de patriotism a unor oameni de ştiinţa ploconiţi in faţa apusului se manifestã şi prin dispreţul pe care îl aratã faţã de limba naţionalã pe care unii o socotesc improprie sau insuficientã pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor înaintate sau prea puţin cunoscute pentru a nu primejdui circulaţia adevãrurilor ştiinţifice.Acei puţini oameni de ştiinţã care nutresc aceste gânduri şi sentimente cad in pãcatul reprezentanţilor protipentadei de acum un veac….nu vom susţine niciodatã teoria ca o lucrare ştiinţificã sã nu fie tradusã intr-o limbã strainã universalã,mai ales dacã ea îmbrãţişeazã un cîmp care intereseazã pe oamenii de ştiinţa din alte ţãri şi impune o colaborare a specialiştilor progresişti şi luptãtori pentru pace,dar ea trebuie neapãrat sã fie întâi tiparitã în limba ţãrii pentru a fi la îndemâna celor de aici,pentru a creea aici un climat mai general şi mai adânc de preocupari ştiinţifice,un limbaj care sã-i asigure o mai largã difuzare cu alte cuvinte sã facã din cadrul îngust al preocupãrilor izolate sau de grupuri restrânse şi sã devinã un bun al maselor populare…O tendintã nesãnatoasã, dãunatoare progresului şi dezvoltarii noastre este ignorarea voitã sau nevoitã a producţiunii ştiinţifice sovietice,adicã a acelei producţii care stã azi în frunte,vie,sãnãtoasã,îndrãzneaţã,in opoziţie cu ştiinţa burghezã decadentã şi infeusata intereselor capitaliste.Iatã de ce ignorarea producţiei ştiinţifice sovietice constatã la unii oameni de ştiinţã de la noi şi pe care Secţiunea de Ştiinţe Medicale a Academiei R.P.R o semnaleazã în cazul producţiei de oftamologie trebuie combãtutã cu toata dârzenia de la început.Ogorul ştiinţei noastre are nevoie de izvorul bogat şi limpede al ştiinţei sovietice,pentru a fi fertilizat.Numai astfel el va da o producţiune viguroasã,sigurã şi va ajuta la consolidarea cât mai grabnicã a regimului nostru de democraţie popularã regim care consacrã ştiinţa ca o instituţie de baza a patriei.Ţara şi poporul nostru,atât in ştiinţã cât şi in artã şi tehnicã trebuie sã fie alãturi de ţara şi poporul care luptând pentru libertatea şi independenţa tuturor popoarelor luptã şi pentru libertatea,independenţa şi dezvoltarea noastrã”.
Pentru anectodic ar fi de amintit existenţa Şcolii de literaturã in anii 50,loc unde urmau sã se formeze viitorii scriitori devotaţi regimului.printre subiectele de examen se numărau după cum amintea Ion Bãieşu teme ca un poem pe tema fixã Prima dumneavoastrã întâlnire cu soldatul sovietic “Cum satul meu era inaccesibil oricãror vehicule atât trupele germane cât şi cele sovietice îl ocoliserã cu prudenţã.Asta nu m-a împiedicat sã compun pe loc un poem de 25 de strofe cu rima îmbrãţişatã în care povesteam cum m-a purtat în cârca lui circa doi kilometri ostaşul Vania,cum m-am jucat eu cu puşca lui mitralierã,cum am cãlãrit o catiuşã şi cum m-a pupat el în creştetul capului în timp ce pãrinţii mei plângeau de bucurie”
Proba oralã este si mai şi ca cea scrisã în faţa unei comisii formate din Mihai Beniuc,Veronica Porumbacu si Mihu Dragomir .Candidatul Ion Baiesu este examinat în modul urmator.”Ce poeţi iţi plac cel mai mult? M-a intrebat ‘toboşarul timpurilor noi”.Toţi am rãspuns eu plin de entuziasm.Dar Mihu Dragomir iti place? M-a intrebat chiar acesta.Încã nu l-am citit am rãspuns,dar daca o sã-l citesc o sã-mi placã precis”
Dreamer, multumesc :-)
Trimiteţi un comentariu
<< Acasa