E in mijlocul Baraganului. Vara, nori densi de praf se ridica si cand trece o amarata de bicicleta. Cand trece o caruta, cateva minute nu se mai vede bine in jur si cand trece rata trebuie sa pui batista la nas ca sa poti respira. Drumul e destul de lat ca sa incapa cam 3 carute una langa alta si pietrele sar sub greutatea rotilor. Pe margine stau plopi. Cei mai inalti si mai batrani plopi din cati am vazut vreodata. Au trunchiurile groase si coroanele ample, frunzele prafuite si fosnitoare atunci cand bate vantul. In stanga porumb, in dreapta miriste. Inainte, Baraganul si mai departe stepa. Cand iarna bate crivatul zapada se asterne strat cu strat pana drumul de acces devine impracticabil si satul sade adormit intre troiene.
La intrare sta un stalp ruginit care mai tine, ca intr-un lat, un semn ce poate fi o jumatate de cerc sau o potcoava. Se poate citi "Si...". Atat. Prima casa nu mai e locuita. E din chirpici, ca majoritatea caselor de acolo. Mai sta trista, intr-o rana, gata sa cada la prima ploaie. Pe nea Manel, ca asa ii zicea proprietarului, l-au gasit imputit si plin de viermi. In Baragan, mortii neingropati se imput repede. Se zicea despre el ca si-ar fi omorat nevasta cu furca fiindca o prinsese cu altul dar despre oamenii singuri lumea spune multe grozavii.
Pe masura ce inaintezi inspre centrul satului vezi casute varuite in alb sau galben acoperite de ierburi si de bolti de vie, caprifoiul se intinde peste tot, bancute schioape si subrede tin cate-o baba stirba sau vreun mos cu palaria slinoasa si cu ilic gaurit(desi sunt 30 de grade afara, cu toata inserarea). In fata portii, pruni. In fata prunilor, santul de apa peste care trece la fiecare casa un podet cu capataiele varuite in alb.
La prima rascruce e biserica. Brazi inalti si plini de cucuvele strajuiesc aleea ce il duce pe credincios in biserica si in cimitir. Cand eram mica mi-era frica sa ma joc printre cruci, asa cum faceam in cimitirul de pe deal, de dincolo. Aici era ceva ciudat, ca o ceata, ca un val de tacere stranie asezat peste morminte cu cruci de lemn, multe putrezite. Pe unele cruci inca mai zacea o casca de soldat. Cati morti are, totusi, un sat mic ! Agregati in familii sau pusi pe unde mai era loc, romanii si tiganii isi dormeau impreuna somnul de veci. Cavoul in care e ingropat tataie ma infioara de fiecare data. Are mereu acolo, din grija neveste-sii, paine, oua fierte, vin si apa. Lumanari mereu aprinse, cea mai frumoasa fotografie a lui, palaria maronie cu panglica lucioasa si icoana cu candela. Cand o intrebam pe mamaie de ce ii duce de mancare si de baut imi spunea ca si mortii mananca si ca tataie, noaptea, iese sa isi potoleasca setea si foamea si se gandeste la noi. Avem, fiecare, poze acolo, ca tataie sa ne vada si sa se gandeasca cu drag la noi. Desi l-am iubit, gandul ca noaptea iese si se gandeste la mine nu ma facea sa ma simt foarte bine. Dar mamaie e o mistica. Un mic shaman care spune incantatii ca sa avem noroc, sa fim sanatosi si fericiti. Seara se auzeau in cimitir vaiete groaznice, ca plansetul de copil. Mamaie zicea ca aia sunt cateii pamantului si ca odata ce apar la suprafata e cazul sa plecam cat mai curand de acolo fiindca ei anunta ca mortii vor iesi la plimbare. Si mie imi era asa de frica incat nu o mai asteptam, il luam de o aripa pe varu-meu si o taiam afara. Iesiti in drum, toata lumea imi parea un loc sigur.
Noaptea erau multe broaste venite de la garlita din fundul gradinii. Daca mamaie vedea una care sarea dubios de repede sau de sus, il punea repede pe varu-meu sa faca pipi pe ea. Orice gramajoara de pamant, orice amalgam de carpe sau de pene care i se pareau ei ca nu se incadreaza in decor, era catalogat drept "vrajitorie". Ne indeparta repede de la locul "vrajmas" si turuind incantatii lua cu coada de la matura somoiogul si il arunca peste gard. Ne facea cate trei cruci si ne dadea sa bem apa in care a stins cateva chibrituri. Apoi incepea sa speculeze cine si de ce ne-a trimis "vrajitoria". De obicei, pocinogul pica pe una, Stanica, o femeie grasa cu o mustata neagra si deasa. Mamaie nu o placea deloc fiindca zicea ca e proasta si rea. Intre ele fusese mereu un schimb de replici acide si nu o puteai convinge pe mamaie ca nu Stanica ii trimitea broastele prea saltarete. In lumea in care ea a crescut si a trait, fantasticul si magia erau la fel de prezente ca si lumea reala. Mamaia mea stie sa citeasca in carti, intotdeauna era un crai de rosu care venea cu un dar "la drum de seara", mereu cineva din familie avea o durere pe care "o dadea la spate" si mie mereu imi prevedea un dar care "imi pica pe brate". Cu o ceasca de cafea, se aseza turceste pe covor si isi intindea cartile dupa patternuri bine stabilite: intai cate trei apoi cate doua apoi pasienta mare: "24 de carti...". In anul in care a murit tataie, o cucuvea a cantat toata vara in nucul de la poarta. Mamaie o gonea cu pietre si striga catre ea sa plece. Dar ea revenea mereu si mereu si mereu, pana cand l-a luat cu ea pe Mitica si mamaie a fost foarte amarata ca nu a facut suficient ca sa alunge cucuveaua.
Mamaia mea sta in buricul satului si de departe o vedeam cum, micuta cum e, se suia pe un bolovan ca sa vada peste gard daca venim. Are ochii mari si verzi si cand era tanara avea parul negru, tataie trebuie sa fi fost innebunit dupa ea de si la batranete o alinta ca pe un pisoi, o mangaia si o pupa toata ziua.
Cu soacra-sa (strabunica mea), in schimb, deloc nu s-a inteles bine. Strabunica fusese o femeie teribil de frumoasa. Blonda cu ochi albastri. Prima oara s-a maritat pe la 16 ani, cu un barbat care i-a murit in razboi (primul). A facut cu el 2 copii si vaduva a stat vreo cativa ani, timp in care, lumea spune, a fost ibovnica boierului ce isi avea mosie prin apropiere. Nu mi-e greu sa cred asta. Era, dupa cum am zis, o femeie frumoasa si patimasa. Mai o sarma, mai o cana cu vin, rumena la piele si cu ochii ca peruzelele o fi tulburat mintea boierului. In aceasta perioada de vaduvie a facut un copil, pe tataie, pe care l-au crescut bunicii. La rubrica tata, in certificatul lui de nastere scrie "natural". S-a maritat apoi cu unul cu care iarasi s-a iubit pe ascuns mai multi ani. Omul era insurat si avea 2 copii si, asa cum era de asteptat, nevasta-sa a aflat de aventura lui. Pentru ca nu s-a putut lasa de strabunica omul, zice-se, i-a dat vitriol nevestei. Ramas vaduv a luat-o pe femeia vietii lui care i-a crescut copii si care i-a mai facut vreo 2 copii. Nu s-a bucurat mult de ea insa, in cel de-al doilea razboi a murit calcat de tren. Lumea vorbea ca strabunica a adus blestemul asupra familiei lui fiindca tot foarte sangeros a sfarsit si cumnatul ei. Asta era comandantul Regimentului 9 Ramnicul Sarat si cand eram noi aliatii nemtilor a cazut prizonier la rusi, impreuna cu toti soldatii lui. Rusii i-au scos inima din piept cu sabia lui de la brau si nevasta-sa a facut eforturi uriase si interventii peste interventii ca sa ii aduca trupul acasa si sa il ingroape crestineste. De inima lui nu stiu nimic dar fiind un barbat foarte frumos cu siguranta ca era impartita prin cateva piepturi femeiesti. Strabunica mea a ramas apoi singura, crescand o droaie de copii. Probabil ca frumusetea ii mai palise si nu mai putea isca asa pasiuni sau poate ca ii impietrise inima. Pana la sfarsitul vietii a stat, la fel ca mamaie, cocotata pe un bolovan ca sa vada daca vin nepotii la ea in vizita. Era singura si despre oamenii singuri lumea spune multe grozavii.

7:23 PM